Accesul la justiţie si taxele de timbru

 

Accesul la justiţie este un subiect care mă preocupă şi despre care am vorbit şi am scris mult de-a lungul timpului. Potenţat fiind şi de cuantumul taxelor de timbru, accesul justiţiabililor la tot ceea ce ţine de sistemul juridic trebuie abordat şi din acest punct de vedere. Aşa că, vară fiind, am timp să revin pe larg asupra taxei de timbru şi asupra destinaţiei acesteia şi să sper că veţi fi interesaţi la rândul vostru.

De-a lungul timpului, taxa de timbru a purtat diverse denumiri şi a suferit o serie de modificări în ceea ce priveşte cuantumul său. Cel mai mare impact asupra evoluţiei acestei taxe l-a reprezentat Decretul Lege pentru Timbrul Judiciar din 11 Noiembrie 1936 în ceea ce priveşte denumirea cât şi condiţiile de aplicare. Astfel, odată cu intrarea în vigoare a Decretului, taxele benevole au fost înlocuite cu timbrul judiciar. Totuşi regimul taxelor benevole s-a menţinut la judecătoriile rurale, mixte şi urbane. Totodată, în Decret se menţionează faptul că timbrul are 3 valori şi anume: doi lei, trei lei şi 20 de lei. Timbrul judiciar de doi lei se aplică tribunalelor, tuturor comisiunilor şi consiliilor cu caracter judecătoresc indiferent de natura lor, instanţelor speciale, notariatelor publice, instanţelor de carte funduară şi Ministerului de Justiţie. Timbrul judiciar de trei lei se aplică Curţilor de Apel şi Curţii de Casaţie. Timbrul de 20 de lei se aplică în cazul cererilor ce presupun înscrierea mărcilor de fabrică şi de comerţ în vederea constituirii societăţilor comerciale, se aplică şi în cazul validării şi consolidării petrolifere, înscrierii în registrul oficial si special petrolifer, în cazul schimbării de nume, pentru naturalizări, pentru viza registrelor comerciale, pentru eliberarea ordonanţelor de adjudecare, pentru proteste cambiale şi pentru certificatele de cazier judiciar. Anterior adoptării acestui decret, Codul de procedură civilă decretat la 9 septembrie 1865, promulgat la 11 septembrie 1865 şi pus în aplicare la 1 decembrie 1865, care s-a aplicat iniţial numai pe teritoriul vechilor principate, extinzându-se după 1918 pe întregul teritoriu al ţării prin Decretul nr. 3406 din 1 octombrie 1938 şi Legile nr. 39 din 23 iunie 1943 şi Legea nr. 260 din aprilie 1945, conţinea în forma sa incipientă dispoziţii care făceau referire la tarifele de plăţi şi cheltuieli judecătoreşti pentru expertiză, martori, copie de acte, citaţii, somaţii, execuţii silite, urmăriri şi licitaţii, transcripţiuni de mutaţii, inscripţiuni de ipoteci si altele. Continuarea →

(Visited 9 times, 1 visits today)