Autoritatea părintească în cazul părinților divorțați

 

Despre autoritatea părintească, o instituție nouă atât în Codul civil (CC) cât și în viețile copiilor și a părinților din țara noastră, s-au spus multe și cu siguranță se vor mai spune și pe viitor. Însă, pentru a răspunde într-o oarecare măsură interesului cititorilor, informativ, o să încercăm să subliniem, pe scurt, căteva aspecte care fac referire la aceast subiect.

La art 483 din noul Cod civil, autoritatea părintească este definită ca, ”ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”, același articol arătând că, ”părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului” și că, ”ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori”.

Dreptrurile și îndatoririle părinților pot fi regăsite la art. 487-502 din noul Cod civil și se referă la: conținutul autorității părintești, îndatoririle specifice ale părinților, măsurile disciplinare pe care le pot lua aceștia, supravegherea minorului, relațiile sociale ale copilului, religia, felul învățăturii și pregătirii profesionale, locuința copilului, schimbarea locuinței copilului, obligația de întreținere a copilului, independența patrimonială, precum și administrarea bunurilor copilului.

Interesului superior al copilului este un principiu (căruia specialiștii încă nu i-au găsit o definire) și o condiție sine-qua-non (fără de care nu se poate) a tuturor demersurilor și deciziilor care privesc copiii, legea subordonând acestui principiu orice reglementări, ori acte juridice, ce pot avea incidență în domeniul drepturilor copilului. Determinarea interesului superior al copilului, sintetic spus, trebuie să cuprindă o evaluare a situației acestuia, atât pe termen scurt cât și pe termen lung, raportată continuu și responsabil la ansamblul relațiilor sociale de care depinde evoluția și dezvoltarea copilului, având în vedere complexitatea și individualitatea fiecărui copil. Pentru determinarea acestor interese, fiecare copil trebuie înțeles ca un univers în sine, iar acest lucru ar trebui să fie principala preocupare a părinților. De aceea, existența unei ”rețete” prestabilite este practic imposibilă și adesea cei implicați constată că o masură luată cu privire la un copil nu este la fel de bună pentru un altul.

Ca elemente de noutate, în noul Cod civil, alături autoritatea părintească, mai putem găsi și stabilirea locuinței copilului la unul din părinți, precum și stabilirea contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de de creștere, educare, învățătură și pregatire profesională a copilului, pe care le veți găsi mai jos.

Generic vorbind, părinții care divorțează/se despart (nefiind căsătoriți) au la îndemână două căi prin care pot să stabilească modul în care, în viitor, își vor exercita drepturile și obligațiile ce le revin:

  1. calea bunei înțelegeri sau a acordului – părinții stabilesc, singuri sau ajutați de un mediator, modul în care vor coopera în folosul și interesul copilului lor, asumându-si rolul de părinți maturi și punând interesele acestuia mai presus de interesele sau supărările lor;
  2. calea contradictorie sau a dezacordului – instanța de tutelă impune părinților modul în care aceștia vor coopera în privința copilului lor minor, cel mai adesea, soluția instanței nesatisfăcând nevoile complexe ale copilului, chiar și în condițiile în care hotărârea instanței este luată ținând cont de interesul superior al copilului, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, după ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani (dacă se impunele, chiar și a copilului care nu a împlinit 10 ani).

Trebuie reținut că, buna înțelegere a părinților, care își iubesc copilul și îi cunosc nevoile, este dificil și în detrimentul minorului de înlocuit cu decizia judecătorului, chiar dacă această decizie este luată în baza unor criterii, constatări și rapoarte. Alegerea pe care părinții o fac în acest caz, având repercusiuni imprevizibile și directe asupra copilului lor.

De regulă, raporturile dintre părinți și copiii lor minori suferă modificări importante în urma divorțului sau a separării părinților, mai cu seamă în cazul în care parinții nu reușesc să-și depășească neînțelegerile personale. Transformarea acestor  neînțelegeri, după divorț, într-o răfuială în care părinții își implică și copiii, de regulă, duc la un proces în fața instanței de tutelă, greu de suportat, în detrimentul tuturor și cu consecințe traumatizante pentru copii. De aceea, părinții trebuie să fie informați, să știe că pot apela la mediere în astfel de situații,  pentru a primi ajutorul necesar.

Exercitarea autorității părintești în comun de către părinții divorțați/separați

Noul Cod civil, instituie ca regulă generală exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți, după divorț (art. 397). Numai în situația în care există motive întemeiate, având în vedere inetresul superior al copilului, insatnța de tutelă va hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată de către unul din părinți, celălalt părinte păstrând dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare al copilului (art. 398), sau în mod excepțional de către alte persoane (art. 399).

Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți poate fi stabilită odată cu divorțul, sau ulterior divorțului la cererea oricăruia dintre părinți, membru de familie, instituție de ocrotire etc, în situația schimbării împrejurărilor care au dus la măsurile luate cu privire la copil (art. 403 CC). Exemplu: după stabilirea exercitării autorității părintești de către ambii părinți (sau încredințarea copiluiui unuia dintre părinți, conform vechilor prevederi legislative), în condițiile modificării împrejurărilor care au dus la această măsură, unul din părinți (celălalt părinte) poate solicita modificarea acestei măsuri.

Înțelegerea/învoiala părinților cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, poate fi încuviințată de instanța de tutelă, după ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani (art. 506 CC).

Odată cu divorțul, instanța de tutelă hotărăște asupra raporturilor dintre părinți și copilul lor, ținînd seama de interesul superior al copilului, de învoiala părinților, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială, după ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani (dacă se impunele, chiar și a copilului care nu a împlinit 10 ani) (art. 396 CC).

În cazul divorțului prin acord, pe cale notarială sau prin instanță, în condițiile în care înțelegerea părinților respectă interesul superior al copilului, se stabilește exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, locuința copilului după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre copil și părintele nerezident (părintele care locuiește separat) sau alte persoane importante din viața sa, contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregatire profesională a copiilor, precum și, opțional, orice altă modalitate de cooperare viitoare a părinților în vederea realizării drepturilor și îndatoririlor acestora cu privire la copil (ex: participarea fiecăruia la deciziile majore privind grădinița, școala, religia, activitățile extrașcolare, sportul practicat, tratamentele medicale etc, modalitățile de contact (fizic, felefonic etc) a copilului cu părintele nerezident, modalitatea de transfer a copilului de la locuința unui părinte la locuința celuilalt etc). În situația separării părinților necăsătoriți, diferit este doar că, aceștia nu solicită divorțul.

Locuința copilului după divorț/separare

Înțelegerea/acordul părinților în ce privește locuința copilului după divorț, este o condiție obligatorie în cazul divorțului la notar, în caz contrar, notarul public va resinge cererea de divorț (art. 375 CC).

În situația divorțului în instanță, atunci când părinții nu au ajuns la un acord sau acordul acestora încalcă interesul superior al copilului, locuința copilului se stabilește odată cu pronunțarea divorțului, la părintele cu care locuiește în mod statornic sau, în cazul în care a locuit cu ambii părinți până la divorț, la unul dintre ei, ținând seama de interesul superior al copilului. În mod cu totul excepțional, în situația în care interesul superior al copilului o impune, instanța poate stabili locuința copilului, la bunici, alte rude, alte persoane ori o instituție de ocrotire (art. 400 CC).

Schimbarea locuinței copilului, împreună cu părintele rezident (părintele cu care locuiește copilul), în situația în care acest fapt poate afecta exercitarea autorității sau drepturilor părintelui nerezident, poate avea loc numai cu acordul părintelui nerezident (art. 497 CC).

Acordul părinților în privința acestui aspect poate fi încuviințat de către  instanța de tutelă, dacă nu contravine interesului superior al copilului.

Legăturile personale dintre copil și părintele nerezident

Părintele separat de copilul lui are dreptul de a avea legături peronale cu acesta (art. 401 CC).

Înțelegerea părinților asupra acestui aspect este deosebit de importantă, atât din punct de verere al cooperării viitoare a părinților în interesul copilului lor, cât și al raporturilor fiecăruia cu acesta. Pentru a ajunge la un acord în această privință, părinții pot apela la procedura medierii, având astfel posibilitatea unui dialog deschis, constructiv, asistat de un specialist, cu ajutorul căruia pot atinge orice aspect care poate duce la un program durabil și aplicabil pe o perioadă cât mai lungă.

Pentru constatatarea divorțului de către notarul public, acordul părinților în privința programului de legături personale cu copilul este obligatoriu, în caz contrar, notarul va respinge cererea de divorț (art. 375 CC).

Stabilirea/modificarea programului de legături personale cu copilul poate fi solicitată de cărte părintele interesat instanței de tutelă, chiar și după divorț.

Acordul părinților în privința acestui aspect, dacă nu contravine interesului superior al copilului, poate fi încuviințat de către  instanța de tutelă.

Util părinților: copilul are dreptul de a menține relatii personale si contacte directe cu părintele nerezident, cu rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament (art. 14 Legea 272/2004), aceste relații se pot realiza prin: întalniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit legi, dreptul la relații personale cu copilul, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului de catre părintele la care copilul nu locuiește în mod obișnuit, corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul, transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul, transmiterea de informatii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către parintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul (art. 15 Legea 272/2004);

Contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregatire profesională a copiilor

Odată cu divorțul, instanța de tutelă stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregatire profesională a copilului (art. 402 CC), indiferent la care dintre părinți ia fost stabilită locuința.

Modalitatea de executare a acestei obligații este în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregatire profesională a copilului. Doar în situația în care nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani (art. 402 CC).

Măsurile luate de către instanța de judecată în privința contribuției la cheltuielile de creștere și educare a copilului, pot fi modificate, la solicitarea oricăruia dintre părinți, în cazul schimbării împrejurărilor care au dus la luarea acestora (art. 403 CC).

Înțelegerea/acordul părinților în privința contribuției fiecăruia la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregatire profesională a copilului după divorț, este o condiție obligatorie în cazul divorțului la notar, în caz contrar, notarul public va resinge cererea de divorț (art. 375 CC).

Acordul părinților în privința acestui aspect, dacă nu contravine interesului superior al copilului, poate fi încuviințat de instanța de tutelă.

Așadar, plecând de la realitatea că în viața și inima copiiilor părinții nu au poziții diferite, aceștia ar trebui să gestioneze cu maturitate situația atât în timpul divorțului cât și după divorț, concentrându-și atenția pe interesul superior al copiiilor lor, fără a se lăsa cuprinși de egoism, iar atunci când nu reușesc să facă acest lucru singuri, este bine să știe că pot apela la mediere. Mediatorul învestit cu încrederea părinților, îi poate ajuta pe aceștia să depășească momentele de blocaj și le poate facilita construirea unei înțelegeri durabile.

Este util să știți că:

–   procedura medierii nu este publică, este confidențială;

–    la mediator se poate prezenta și numai unul dintre părinți, caz în care mediatorul, la solicitarea celui care a apelat inițial la mediere, poate să invite celălalt părinte;

–   în situația în care aveți deja un proces pe rolul instanței de judecată, dacă ajungeți la un acord prin mediere, acesta poate fi depus la instanță chiar și înainte de termenul stabilit.

(Visited 58 times, 1 visits today)
 

Lasă un răspuns