Cat costa informarea gratuita despre mediere ?

 

De la momentul apariției Legii nr 115/2012 ce aduce modificări Legii 192/2006 privind medierea și exercitarea profesiei de mediator ce instituie obligativitatea participării la o ședință de informare cu privire la mediere și la avantajele pe care le conferă această procedură, deși legiuitorul prevede în mod expres faptul că pentru activitatea de informare a părților mediatorul nu poate percepe onorariu, tot mai des, din tot mai multe discuții, articole și comentarii răzbate întrebarea: „Cât costă informarea gratuită?”.

Deși surprinzătoare la prima vedere și de-a dreptul contradictorie, întrebarea este pe deplin justificată. Dincolo de cuvinte, toți cei ce-și pun această problemă – potențiali beneficiari ai informării, profesioniști ai dreptului și mediatori deopotrivă – au înțeles că deși legiuitorul instituie pentru părțile unui litigiu (prezent sau viitor) obligativitatea de a se informa fără a li se pretinde un onorariu, mediatorul nu poate fi obligat să presteze această activitate în mod gratuit, fără nicio limită, chiar dacă activitatea este una de inetres public și in folosul comunității.

Cu alte cuvinte, conștienți fiind de faptul că nu poate fi obligat mediatorul să spună părților tot ce știe cu privire la mediere și că nu poate fi obligat să acorde părților  tot timpul din lume, se nasc întrebări firești: care este conținutul informării,  cât timp va putea acorda mediatorul pentru informarea părților cu privire la mediere și când va putea mediatorul să solicite un onorariu pentru serviciile oferite și în ce condiții.

Ca atare, fiecare dintre cei preocupați de acest fenomen se intreabă, pe bună dreptate, care sunt limitele acestei informări obligatorii, care sunt informațiile de care poate beneficia o parte fără a plăti un onorariu, când poate mediatorul  solicita onorariul și pentru ce anume?

În condițiile în care art. 26 din Legea 192/2006 prevede că „mediatorul are dreptul la plata unui onorariu stabilit prin negociere cu părțile, precum şi la restituirea cheltuielilor ocazionate de mediere.” (alin. 1), același articol 26 stabilind că „Pentru activitatea  de informare  şi consiliere  a părţilor cu privire la procedura  medierii şi avantajele acesteia, îndeplinită potrivit legii anterior încheierii contractului de mediere, mediatorul nu poate pretinde onorariu.”, sunt cu atât mai justificate întrebările de mai sus.

În cele ce urmează, înainte de a vedea dacă este cu adevărat gratuită informarea obligatorie cu privire la mediere, vă propun să căutăm întâi de toate răspunsul la următoarele  întrebări:

1. Când are loc informarea și în ce condiții? Ședința de informare obligatorie face parte din procedura medierii, așa cum este ea descrisă de Lege sau este numai o etapă prealabilă a procedurii medierii?

Potrivit art. 2 din Legea 192/2006 așa cum a fost modificat prin OUG 90/2012[1], înainte de declanșarea unui litigiu (în anumite materii expres prevăzute de lege) părțile sunt obligate să participe la o ședință de informare.

Din perspectiva procedurii de mediere[2], potrivit și practicii de până acum, această ședință are loc atunci când părțile se adresează împreună mediatorului, pentru prima dată, într-o primă întâlnire a mediatorului cu părțile conflictului.  De asemenea, mediatorul va realiza o ședință de informare și numai pentru una din părți, dacă aceasta se va adresa singură mediatorului și va solicita acest lucru.

Având în vedere scopul informării[3] – ca părțile să poată lua decizia de a intra în procedura de mediere – înțelegem că ședința de informare se situează, în mod firesc, în afara procedurii de mediere (înainte de declanșarea ei) înainte de a se realiza un raport juridic între părți și mediator, adică înainte de incheierea vreunui contract prin care să se ia decizia de declanșare a procedurii de mediere.

În consecință, firesc este să acceptăm că ședința de informare impusă de lege se realizează anterior declanșării oricărei proceduri de mediere, ea având tocmai scopul ca părțile să fie informate și să poate lua decizia tocmai de intrare în această procedură.

Cu toate acestea, dat fiind faptul că mediatorul are obligația de a informa părțile și după declanșarea procedurii de mediere (in special partea invitata in conditiile art. 43 alin. (1), s-au creat multe confuzii ce au generat întrebări de tipul celei enunțate în chiar titlul prezentului articol. Ca atare, cu dorința de a înlătura, măcar în parte, aceste confuzii, vă propun să analizăm această etapă de pregătire a medierii denumită de legiuitor procedura prealabilă contractului de mediere și care este parte integrantă a procedurii de mediere.[4]

Așa cum arătam anterior, intrarea în procedura de mediere este diferită după cum solicitarea de informare vine din partea tuturor părților conflictului sau din partea unei singure părți.

Dacă toate părțile unui conflict  se prezintă împreună la ședința de informare, în ipoteza în care acceptă să intre în mediere, pentru acestea procedura de mediere începe, de regulă, cu  semnarea contractului de mediere, urmând a se derula ședințele de mediere, adică procedura propriu-zisă a medierii. (Nu este exclus ca în unele situații, de comun acord cu părțile, să se înceapă procedura de mediere prin semnarea contractului de pregătire a medierii însă acestea sunt cazurile mai rare).

Dacă numai una din părțile conflictului solicită informarea și acceptă să intre în procedura de mediere, în acest caz procedura de mediere începe prin semnarea contractului de pregătire a medierii ce are drept obiect principal, pe lângă altele specifice activității și expertizei mediatorului, transmiterea Invitației la mediere ce are dublu scop: de informare a părții invitate și de acceptare a medierii, așa cum  este prevăzut în mod expres de art. 43 alin. (1) din Legea 192/2006.

În practică, se pune problema dacă ședința (întâlnirea) la care este invitată partea este/ poate fi una și aceeași cu ședința de informare obligatorie prevăzută de lege sau presupune mult mai mult decât o ședință de informare impusă de lege? Altfel spus, se pune problema dacă partea care apelează prima la mediator (uneori reclamantul, alteori pârâtul)  acceptă declanșarea procedurii și încheie un contract de pregătire a medierii doar ca cel cu care se află în conflict să participe la o ședință de informare impusă de lege sau partea încheie contractul de pregătire a medierii tocmai în vederea pregătirii și a celui invitat pentru mediere, în acest sens solicitând mediatorului ca, pe lângă informarea necesară de care trebuie să beneficieze cel invitat, să facă și alte demersuri, să depună diligențe suplimentare, pentru ca partea invitată să accepte medierea în vederea soluționării litigiului?

Dacă analizăm dispozițiile alin. (1^1) ale art. 2 din lege, observăm că, în ipoteza în care numai una din părți se prezintă la informare,  legiuitorul  dă posibilitatea acesteia de a transmite, prin intermediul mediatorului, o invitație la mediere în condițiile art. 43 alin. (1) din Lege. Ca atare, invitația la mediere nu poate avea drept scop doar simpla informare impusă de lege ci ne aflăm în situația deja contractuală în care mediatorul, pe lângă informare, face și alte demersuri, depune toate diligențele, uzând de expertiza proprie, în vederea obținerii acceptului părții invitate de a încerca soluționarea litigiului prin mediere.

Prin urmare, având în vedere cele mai sus arătate, ședința de informare la care sunt părțile obligate să participe este o ședință ce se derulează în afara procedurii de mediere și este anterioară declanșării ei. Astfel, ședința de informare se va realiza fie în prezența tuturor părților, fie în prezența numai unei singure părți (sau a mai multora dar nu toate, atunci cand sunt mai mult de două părți în conflict).

În urma informării, dacă părțile nu doresc medierea, indiferent în ce ipoteză ne aflăm (când informarea se realizează tuturor părților aflate în conflict sau numai uneia dintre ele), mediatorul va elibera documentul ce face dovada participării la informare – certificatul de informare sau procesul-verbal, după caz, consemnându-se refuzul acestora de a declanșa procedura de mediere.

Important  de subliniat este și faptul că atunci când numai una din părți solicită informarea și, în urma informării, nu dorește să încheie un contract de pregătire a medierii (în vederea transmiterii invitatiei la mediere), nu însemană că cealaltă parte este absolvită de obligativitatea participării la o ședință de informare. Dimpotrivă, așa cum prevede art. 2 alin. (1) din Lege,  obligativitatea revine tuturor părților unui litigiu.

Se pune problema dacă reclamantul, având în vedere sancțiunea drastică impusă de lege – inadmisibilitatea acțiunii, are obligația de a-l invita el pe pârât la ședința de informare. Mai mult decât atât, ar putea mediatorul să transmită celeilalte părți o invitatia numai pentru informarea obligatorie astfel încât să dea posibilitatea părților  de  îndeplinire a acestei proceduri impuse de lege,  fără de care reclamantul nu poate continua procesul la instanță?

Întâi de toate, mediatorul nu poate transmite o astfel de invitație ce are drept scop doar informarea celeilalte părți, pentru mai multe motive: a) după cum am arătat anterior, invitația se face în condițiile art. 43, după cum prevede art. 2 în mod expres; b) potrivit art. 43 alin.(1) invitația se face nu doar pentru informare; c) informarea realizată în această etapă presupune mai mult decât o simplă informare impusă de lege, de această dată mediatorul desfășoară o activitate în condițiile contractului de pregătire a medierii, ce are drept obiect (printre altele) pregătirea părților în vedera derulării medierii propriu-zise și depunerea tuturor diligențelor în vederea obținerii unui acord pentru soluționarea litigiului prin mediere.

În ipoteza în care mediatorul va accepta să transmită o astfel de invitație – numai pentru ca partea invitată să fie informată în condițiile legii și,  ca atare, părțile să poată parcurge în mod formal procedura de informare, având astfel drumul deschis către procedura la instanță, personal apreciez că, pe de o parte, nu se realizează scopul pentru care a fost instituită obligativitatea informării iar pe de altă parte, mediatorul, într-o astfel de situație, se transformă într-un simplu curier al părții ce solicită o astfel de invitație, dincolo de faptul că, în opinia mea, se încalcă dispoziții exprese ale legii.

Prin urmare, rămâne de văzut dacă revine reclamantului obligația de a-l invita pe pârât la o ședință de informare.

Observând dispozițiile legii,  cu greu s-ar putea spune că reclamantului i-ar reveni această obligație, în condițiile în care legea stabilește pentru părți (reclamant și pârât) numai obligativitatea participării la o ședință de informare cu privire la mediere. Totuși, dacă s-ar admite că reclamantului i-ar reveni această obligație, ar trebui să admitem că el va fi obligat să apeleze la serviciile mediatorului (atunci când nu-l poate  invita personal pe pârât la ședința  de informare) și, implicit, obligat să încheie un contract în acest sens – contractul de pregătire a medierii, situație ce ar duce la încălcarea libertății contractuale a reclamantului, fapt ce nu poate fi acceptat iar specialiștii în acest domeniu pot aduce numeroase argumente.

Ca atare, în condițiile în care legea nu prevede în mod expres acest lucru, reclamantul nu poate fi obligat să încheie un contract cu mediatorul prin care să transmită o invitatie la mediere paratului, declanșând astfel procedura de mediere, cu atât mai mult cu cât Legea 192/2006 prevede, la art. 1 alin (1) că „Medierea[5] reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator  … având liberul consimţământ al părţilor.”. Mai mult, art. 43 alin. (1) prevede, pe de o parte că părțile „se pot prezenta împreună la mediator” (deci poate apela la mediator și numai una din părți, neexistând obligativitatea ca acestea să se prezinte împreună) iar pe de altă parte, arată că mediatorul va transmite invitatia doar la solicitarea părții care se prezintă la mediator. Cu alte cuvinte, numai dacă partea informată va dori acest lucru. Tot astfel se poate pune problema și în ipoteza în care

Prin urmare, reiterând concluzia de mai sus, ședința de informare la care sunt părțile obligate să participe este o ședință ce se derulează în afara procedurii de mediere și este anterioară declanșării ei, realizîndu-se fie în prezența tuturor părților, fie numai în prezența unei singure părți a conflictului.

2. Care este conținutul informării?  

Dacă avem în vedere scopul pentru care legiuitorul a stabilit obligativitatea informării cu privire la mediere (după cum reiese și din art. 2 alin. (1) din Lege, teza ultimă[6]), atunci va trebui să acceptăm că informarea se va face astfel încât părțile să poată lua o decizie în ceea ce privește soluționarea litigiului (prezent ori viitor) prin mediere. Pentru ca părțile să poată  lua această decizie, trebuie să știe în ce constă procedura de mediere, ce beneficii vor avea dacă încearcă această metodă, care le sunt obligațiile și ce efecte are medierea în raport cu procesul judiciar  în care se află sau doresc să intre.

Analizând textul Legii 192/2006, înțelegem că mediatorul trebuie să informeze părțile cu privire la:

–       procedura medierii și regulile aplicabile – ce presupune această procedură când ambele părți se adresează mediatorului și ce presupune procedura medierii medierii când numai o parte  apelează la mediator;

–       scopul și limitele medierii;

–       avantajele și efectele medierii (atât în ipoteza ajungerii la acord cât și în situație contrară).

Totuși, având în vedere scopul informării, mediatorul va transmite părților doar informații generale însă referitoare la etapa în care se află conflictul și în funcție de tipul de conflict, pentru ca mediatorul și părțile să știe dacă, potrivit situației în care se află, conflictul este pretabil medierii. Cu alte cuvinte, informarea se realizează în ambele sensuri însă, fără a se intra în chestiunile de fond ale cazului.

3. Cât timp poate dedica mediatorul pentru ședința obligatorie de informare?

Așa cum legea însăși prevede și după cum reiese și din analiza efectuată la punctul 1. de mai sus, partea/părțile vor participa la o ședință organizată de mediator. Ținând cont de faptul că mediatorul trebuie să transmită părților doar acele informații necesare luării deciziei de a intra sau nu în procedura de mediere, mediatorul va aloca, de la caz la caz, în funcție de modul în care a decis organizarea aceastei activități și de propria experiența, un timp suficient transmiterii informațiilor și realizării schimbului minim de informații de la părți către mediator.

De regulă, pentru această ședință de informare se pot aloca între 15 și 30 de minute. În condițiile în care pentru această activitate mediatorul nu poate percepe onorariu,  nu se poate pretinde mediatorului să aloce mai mult timp acestei ședințe de informare.

În consecință, în raport de cele arătate mai sus, la solicitarea părților(sau a uneia din părți),  mediatorul va organiza o ședință de informare cu privire la mediere pentru care nu va putea percepe onorariu. Informarea va fi una generală, dar aplicată conflictului în care se află părțile ce i se adresează iar pentru această informare mediatorul va putea aloca atât timp cât apreciază că este necesar transmiterii acestor informații.

În ipoteza în care partea inițial informată (cea care se adreseaza mai întâi mediatorului) ia decizia declanșării procedurii de mediere, va fi încheiat un contract de pregătire a medierii prin care mediatorul va face informarea părții invitate dar în baza contractului semnat,  (și nu ca o obligație impusă de lege) desfășurând și alte activități, în condițiile legii și potrivit clauzelor stabilite în contract, de comun acord cu partea solicitantă.

În concluzie, pentru ședința de informare prevăzută în mod obligatoriu de lege și derulată anterior declanșării procedurii de mediere, mediatorul nu va putea percepe onorariu. Cu alte cuvinte, această ședință de informare nu costă nimic.

Diferit stau lucrurile în cazul eliberării dovezii parcurgerii ședinței de informare, datorită art. 26 din Lege care face diferențierea între onorariile ce pot fi încasate de mediator pentru serviciile oferite și „cheltuielile ocazionate de mediere” la restituirea cărora mediatorul are dreptul (art. 26 alin. 1).

Dacă se admite că ședința de informare se va derula numai înainte de declanșarea procedurii de mediere (fie procedura prealabilă, fie procedura propriu-zisă) și părțile solicită dovada fără a dori intrarea în procedura de mediere, atunci art. 26 nu va fi aplicabil și, ca atare,  mediatorul va acționa după cum va considera de cuviință.

Dacă dovada participării la informare se solicită după ce a fost parcursă procedura prealabilă a medierii (de invitare și pregătire a părților pentru mediere), cel mai probabil costurile eliberării dovezii vor fi incluse în contractul semnat cu partea ce a declanșat procedura.

Prin urmare, rămâne perfect valabilă întrebarea, raportată la viitor: Cât va costa informarea gratuită?

Timpul și practica își vor spune cuvântul.


[1] OUG 90 din 12 Decembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 878 din 21 Decembrie 2012.

[2] A se vedea descrierea procedurii de mediere, rămasă nemodificată de noile dipoziții legale, în „Medierea în procesul civil”, Editura Universitară, București, 2011, pag. 114-216.

[3] A se vedea Legea 115/2012, Expunerea de motive, http://www.cdep.ro

[4] În acest sens, a se vedea Cap. V din Legea 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.

[5] Medierea, așa cum o prezintă și legea 192/2006 presupune parcurgerea a două etape, atunci când se adresează mediatorului numai una din părți: etapa I-îi – procedura prealabilă a medierii denumită de legiuitor procedura prealabilă încheierii contractului de mediere (practica numind-o etapa de pregătire a medierii) și etapa a II-a,, a medierii   și etapa a II-a, procedura propriu-zisă a medierii (Cap. V, sectiunea I –îi).

[6] Art.2 –  (1) „…în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor…”,

sursa http://medierea.wordpress.com/2013/01/03/cat-costa-informarea-gratuita-cu-privire-la-mediere/

(Visited 27 times, 1 visits today)
 

Lasă un răspuns