Daca (n)-ai avocat (n)-ai parte

 

Potrivit Noului Cod de Procedură Civilă ce urmează să intre în vigoare în primele luni ale anului 2013, accesul la recurs al părților, sub toate aspectele (redactarea recursului și susținerea/depunerea oricăror concluzii), este condiționat de angajarea și reprezentarea lor de către un avocat sau consilier (eventual un licențiat în drept – dacă reprezintă soțul sau o rudă până la gradul II inclusiv), conform art. 13 NCPC și art. 486 alin. 1 lit. a și alin. 2 NCPC, a căror nerespectare va fi sancționată cu nulitatea acestei căi de atac.

Norma care introduce această noutate în procedura civilă, respectiv art. 13 NCPC, este intitulată chiar „Dreptul la apărare”, deși pe fondul său dreptul la apărare (în sens larg) este, dimpotrivă, restrâns prin acest nou articol, pentru că dincolo de sensul strict al sintagmei „drept la apărare” – ce se referă la posibilitatea unui justițiabil de a fi asistat/reprezentat de un apărător profesionist în orice fază procedurală, în sens larg, dreptul la apărare vizează însăși posibilitatea părții de a se adresa unei instanțe de judecată în măsura în care ar mai avea acces, potrivit procedurii, la o cale de atac (drept ce nu trebuie restricționat de o condiție atât de „exterioară”, extrinsecă speței propriu-zise). Cu alte cuvinte, condiția impusă unui justițiabil de a-și angaja un profesionist pentru a beneficia de exercitarea recursului limitează accesul liber la justiție (la apărare în sens larg), principiu totuși recunoscut de dreptul nostru și aplicat fără vreo astfel de limitare până în prezent.

S-a încercat, probabil, prin această reglementare a se „împușca doi iepuri”: pe de o parte, la prima vedere, s-ar părea ca profesioniștii (avocați, consilieri) vor fi „avantajați” prin aceea că li se impune justițiabililor ca, cel puțin în cazul recursului, să îi angajeze, iar pe de altă parte, se poate presupune că instanțele vor putea fi degrevate de anumite procese, în cazul în care justițiabilul nu poate îndeplini această nouă condiție impusă de legiuitor (angajarea profesionistului).

Totuși (deși discutabil aparentul „avantaj” al practicienilor licențiați în drept), chiar admițând, în principiu, și, teoretic, faptul că ar exista un asemenea efect, consider însă că interesul justițiabilului de a avea un acces la justiție NE-îngrădit (de motive neimputabile lui) ar trebui să primeze; altfel, s-ar ajunge de fapt ca dreptul la apărare să devină o „obligație”.

În același timp, consider pe de altă parte că, interesul instanțelor de a se degreva de procese e chiar neconstituțional si anti-CEDO „în speță” când, dimpotrivă, adevăratul interes moral-legal-juridic-constituțional este acela ca o instanță superioară să poată fi „grevată” cu orice cauză soluționată printr-o hotărâre anterioară care, în principiu este susceptibilă de a fi recurată deoarece ar exista o încălcare sau greșită aplicare a legii de către instanța inferioară, mai ales că, nu de puține ori, instanțele de recurs casează sau modifică hotărârile atacate. E adevărat, nu se poate susține în mod absolut că în recurs nu ar exista soluții greșite, dar în principiu, teoretic, instanța superioară asigură o garanție în plus în ce privește aplicarea corectă a dreptului, nepermițând de multe ori intrarea în puterea adevărului și a autorității de lucru judecat a unor soluții anterioare ce pot fi NE-legale.

Nu în ultimul rând, legiuitorul introduce un fel de prezumție „implicită” referitoare la necunoașterea legii de catre justițiabilul neprofesionist (obligat de a-și angaja un profesionist în recurs), dar această pretinsă necunoaștere nu trebuie SANCȚIONATĂ în vreun fel (în principiu neexistând obligația cunoașterii legii civile) și mai ales nici chiar PREZUMATĂ, întrucât oricine are dreptul (dacă nu chiar obligația, cel puțin în unele cazuri) de a cunoaște totuși legea civilă si, pe cale de consecință, de a supune unei instanțe propria opinie „juridică”. Aș argumenta printr-un exemplu simplu: un șofer (ce–ar putea fi chiar polițist rutier de profesie -dar nelicențiat în drept) este obligat să cunoască teoretic și practic Codul rutier înainte de a dobândi permisul de conducere și va susține un examen de verificare a cunoștințelor (juridice) în acest sens, dar potrivit NCPC (care-l prezumă un ne-cunoscător) nu se poate reprezenta singur în recurs într-o speță privitoare la încălcarea (pretinsă) a Codului rutier de către el.

Consider, de aceea, că, dacă, totuși, s-a trecut peste toate posibilele contra-argumente și aceste prevederi restrictive în materia recursului s-au adoptat și vor intra în vigoare, ele ar putea fi cel puțin coroborate cu prevederile din materia asistenței judiciare, recunoscându-se (la fel ca în cazul spețelor penale în care e obligatorie asistarea prin apărător) faptul că, întrucât recursul civil este o situație în care asistarea de către avocat/consilier/licențiat va deveni obligatorie, atunci acordarea acestei asistențe în mod gratuit în această situație (prin desemnarea unui apărător din oficiu plătit de stat) să fie necondiționată de dovedirea stării materiale de nevoie a părții, persoană fizică sau juridică. În prezent, prevederile referitoare la asistența judiciară din Legea nr. 51/1995 sau O.U.G. nr. 51/2008 astfel cum sunt reglementate, ce se vor raporta, pe viitor, la art. 90 NCPC (ce va intra în vigoare și care are o formulare largă, de principiu), condiționează acordarea asistenței judiciare în procesul civil de dovedirea stării materiale, fără vreo excepție expresă în privința recursului.

De aceea, se poate concluziona, deocamdată, în sensul că, legiuitorul Noului Cod de Procedură Civilă pare a fi aplicat proverbul nostru restrictiv românesc „cine are carte are parte”, transpus ”juridic” prin „cine (N)-are AVOCAT (N)-are PARTE”, în toate sensurile.

Daniela ANGELESCU
Avocat, Baroul București

(Visited 31 times, 1 visits today)
 

Lasă un răspuns