Despre mediere

 

Medierea şi conflictele


Termenul „mediere” provine din latinescul „mediare”. El a fost introdus în SUA ca termen de specialitate în 1970 şi a fost preluat ca atare din limba engleză în cea germană. Medierea este necesară într-un conflict şi se face de către persoane terţe, nepărtinitoare şi neutre, cu scopul de a găsi o soluţie acceptată de toate părţile implicate.

Experienţa a arătat că, de la un anumit punct din dinamica escaladării, un conflict nu mai poate fi soluţionat de către părţi. Acesta este momentul în care trebuie să intervină o parte terţă, acceptată de toţi cei implicaţi.

Procedurile de mediere se bazează de regulă pe principiul echilibrării intereselor. Conform acestui principiu, conflictele vor putea fi soluţionate într-un mod mai eficient şi mai „ieftin” atunci când dreptatea sau puterea se află într-un plan secund. Această metodă a fost dezvoltată la Universitatea Harvard, fiind cunoscută şi sub numele de “Modelul Harvard” (vezi caseta din dreapta).

Soluţionarea conflictelor prin mediere este o procedură larg răspândită – mai larg decât s-ar crede. Ea este folosită în cazul disputelor de familie sau maritale ca mediere la divorţuri sau moşteniri, în domeniul justiţiei penale ca mediere între autori şi victime, în domeniul mediului ambiant, în politica comunală sub forma unor „mese rotunde” sau în şcoli, sub forma unor programe de soluţionare a conflictelor între elevi.

Peer Mediation în şcoli

Modelul de mediere a conflictelor dintre elevi, procedură răspândită între timp în multe şcoli, este o metodă eficientă de soluţionare a conflictelor sociale ce apar zilnic între copii şi tineri. Acest model urmează aceleaşi principii ca şi celelalte proceduri de mediere:

bullet se bazează pe voluntariat;
bullet sunt prezente atât cele două părţi implicate în conflict, cât şi o persoană terţă nepărtinitoare;
bullet soluţia trebuie negociată cu multă răspundere şi înregistrată în scris.

În acest caz este însă deosebit de important faptul că nu profesorii sunt cei care mediază, ci elevii; aceşti elevi-mediatori vor încerca să se ocupe de acest conflict imediat după izbucnirea lui, în pauze sau în orele de după debutul acestuia. Iniţiatorii procesului de mediere vor încerca „să ofere părţilor conflictuale posibilitatea de a se împăca şi de a începe de la zero”.

În ceea ce priveşte calitatea acestui model de educaţie întru asumarea răspunderii, el este un lucru deosebit de benefic. Elevii se deprind cu regulile conflictului şi învaţă că trebuie să-şi asume răspunderea. În acest sens, conflictele nu mai sunt soluţionate „de sus”, printr-un ordin, sau chiar reprimate, ci detectate şi încadrate unui proces de soluţionare.

Acest program este aşadar o procedură cu o structură transparentă, uşor de învăţat, ale cărei beneficii s-au dovedit în practică (mai multe informaţii despre modelul de soluţionare a conflictelor dintre elevi se află pe o altă pagină).

Preocuparea cu conflictele trebuie însă să depăşească graniţele programelor de mediere. Aceste proceduri, mai degrabă limitate în ceea ce priveşte timpul, personalul şi locaţia, de soluţionare constructivă a conflictelor sunt pe deplin justificate, ele trebuie însă completate de alte metode, pe termen mediu, ce vizează societatea şi sfera regională, şi lung, ce vizează sfera ecologică şi globală.

Aceste programe trebuie integrate în contexte ce implică întreaga societate, şi mai ales în organizaţii şi instituţii. Astfel, în şcoli, trebuie să existe de ex., pe lângă programele de mediere a conflictelor ce au ca obiect indivizii, şi concepte de dezvoltare la nivelul organizării şcolilor şi de reformă şcolară, pentru a crea aici condiţiile proprii pentru schimbările dorite.

Modelul Harvard

„Există trei căi principale de soluţionare a conflictelor: echilibrarea intereselor, determinarea poziţiilor de drept şi determinarea poziţiilor de putere. Negocierile menite să rezolve problemele existente ilustrează calea orientată după interesele partenerului de conflict; apelul la curţile de justiţie este exemplar pentru calea care vizează determinarea poziţiilor de drept; grevele şi războaiele pot fi echivalate cu procedura prin intermediul căreia pot fi determinate poziţiile de putere. Noi credem că, în general, echilibrarea intereselor este mai puţin costisitoare şi, astfel, mult mai eficientă decât un proces, care, la rândul lui este mai puţin costisitor şi mai eficient decât confruntările în vederea dobândirii unei poziţii de putere.

Şase reguli pentru implementarea unui sistem eficient de soluţionare a conflictelor:

1. Plasaţi interesele părţilor implicate în conflict în centrul negocierilor.

2. Elaboraţi proceduri menite să încurajeze părţile implicate în conflict să se aşeze din nou la masa negocierilor.

3. Ţineţi la îndemână proceduri necostisitoare, bazate pe principiul justiţiei sau al puterii, pentru cazul în care metodele dezvoltate de dvs. nu dau roade.

4. Oferiţi consultanţă celor afectaţi pentru a preîntâmpina izbucnirea altor conflicte.

5. Ordonaţi diverselor proceduri în funcţie de costuri, de la cele mai ieftine, la cele mai costisitoare.

6. Luaţi notă de motivarea participanţilor, de capacităţile lor şi de instrumentele care vă stau la dispoziţie în cadrul procedurii.

Un conflict este soluţionat mult mai eficient atunci când sunt detectate interesele şi nu poziţiile de drept sau de putere. Dacă părţile vor pune la rândul lor întrebări, fie ele şi mai puţin importante, toţi participanţii vor profita de pe urma soluţionării conflictului lor.

Echilibrarea intereselor aduce în general ambelor părţi implicate o mai mare satisfacţie decât determinarea poziţiilor de drept sau de putere. Gradul de satisfacţie al părţilor se va reflecta într-un mod pozitiv şi de durată asupra relaţiei dintre ele şi va diminua pericolul izbucnirii unor noi conflicte.

În ciuda avantajelor prezentate mai sus, nu este posibilă şi nici de dorit soluţionarea tuturor conflictelor prin metoda echilibrării intereselor. Pentru a vedea care sunt limitele, în  cadrul cărora poate fi găsită o soluţie viabilă, poate fi necesară şi o procedură legală. Necunoaşterea poziţiilor de drept poate constitui o stavilă la fel de mare în cadrul negocierilor ca şi necunoaşterea poziţiilor de putere. Atunci când una dintre părţi doreşte să demonstreze că raportul de putere s-a modificat în avantajul ei, ea va gândi că doar o luptă pentru putere va putea ducă la clarificarea situaţiei.

Este, într-adevăr, mai „ieftin” să echilibrezi interesele decât să determini poziţiile de drept sau de putere, totuşi numai o sentinţă juridică poate soluţiona o problemă de interes public. Din punct de vedere social, în anumite cazuri o procedură de ordin juridic este de preferat uneia care vizează echilibrarea intereselor. (…)

Majoritatea conflictelor trebuie soluţionate prin echilibrarea intereselor. O parte din ele, prin determinarea poziţiilor de drept. Cele mai puţine, prin determinarea poziţiilor de putere. Sistemul ideal de soluţionare a conflictelor ar trebui să fie creat astfel încât să reducă costurile disputei şi să găsească soluţii satisfăcătoare şi de durată.”

Comportament conflictual tipic şi alternative de acţiune

Mijloace de presiune 
Alternative
Îi atac pe ceilalţi.
Mă ocup de problemă.
Văd negocierile ca pe o competiţie.
Văd negocierile ca pe o cale comună de soluţionare  a problemei.
Am, încă de la început, o singură opinie de neclintit.
Sunt deschis la argumente ce m-ar putea convinge.
Adopt o atitudine de neclintit.
Încerc să identific interesele celorlalţi.
Îmi rezum opţiunile la varianta “ori/ori”.
Propun opţiuni variate.
Încerc să îi fac pe ceilalţi să renunţe la cererile lor.
Încerc să îi conving pe ceilalţi cu argumente drepte.
Îi supun presiunilor mele pe ceilalţi şi îi privez de posibilităţile de a devia. Ofer posibilităţi de compensare.
(Visited 19 times, 1 visits today)
 

Lasă un răspuns