Dupa procesul din sala de judecata ce urmeaza ?

 

E o ironie a vietii sa nu ai starea psihica necesara sa scrii un interviu cu un psihiatru. Dar trecand peste aceasta istorie personala, celor care mi-au recomandat o vizita la un specialist, le spun ca am facut-o. Insa, doar ca sa-i iau un interviu. Ce a iesit, este un material-eveniment cu medicul psihiatru Maria Carmen Sandulescu, de la Clinica Mediclass, despre nebunie, geniu, psihopatie, presiunile luptei din sala de judecata si poverile pe care trebuie sa le gestioneze avocatii, si juristii in genere. Un nebun (frumos) intervievand o psihiatra. Nu este inceputul unei glume.

Avocatura.com: O sa vi-l citez pe filosoful Alain de Botton, care spune ca „Toti suntem la cinci intrebari distanta de nebunie”. Cum ati comenta?

Dr. Psihiatru Maria Carmen Sandulescu: Nu sunt numai cinci intrebari. Sunt o multime de intrebari care, la randul lor, genereaza alte intrebari. Raspunsul te duce catre o alta intrebare. Nebunia, hai sa folosim cuvantul asta intre ghilimele. Pentru ca oamenii nu se impart in buni si nebuni. Putem sa zicem ca exista oameni buni, oameni rai, oameni sanatosi, oameni bolnavi. Dar nebuni? Eu sunt impotriva acestui termen. Cu cat gandesti mai mult, cu cat iti pui mai multe intrebari, cu cat incerci sa afli mai multe raspunsuri, cu cat cunosti mai mult, cu atat iti dai seama ca stii mai putin. On sait qu`on ne sait jamais! Asta este concluzia la care ajungem.

Este foarte adevarat ca in momentul in care incepi sa-ti pui intrebari, si incepi sa-ti cauti raspunsurile, si sa-ti ridici alte intrebari, te ridici putin deasupra superficialitatii. Media, mediocritatea, este superficialitatea. Ridicandu-te deasupra, atunci oamenii au tendinta sa te perceapa cumva „altfel” decat media. Si asta s-ar traduce ca mergi spre „nebunie”. Mergi spre ceva care nu intra in limitele normalitatii, ale mediei. Ale mediocritatii.

Dar, spunea un parinte al psihiatriei ca si poetul, si criminalul, sunt la fel de psihopati.

Avocatura.com: Discutam la un moment dat cu alta doamna psihiatru, care imi spunea ca, desi psihiatrul este asociat in mentalul colectiv cu „doctorul de nebuni”, nu este de acord cu aceasta eticheta. Pentru ca etimologic cuvantul vine de la „psyche”, care inseamna „suflet”. Vorbim deci despre tulburari ale sufletului, nu?

Sandulescu: Si mai este o poveste interesanta care vine de demult, vine de la Zarathustra, care spunea: „Atunci cand nu te-a lecuit medicul cu cutitul, cand nu te-a lecuit medicul cu ierburile, du-te la medicul care te lecuieste cu cuvantul.” Or, in psihiatrie, cuvantul are un rol foarte important. Chiar daca dai medicamente. Daca nu dai medicamentul ala cu un mesaj, s-ar putea sa nu isi faca efectul.

„Sala de judecata e ca un camp de lupta. Avocatul si procurorul stau intre aplauze si artilerie. Iar artileria se aude mai tare”

Avocatura.com: De ce clacheaza avocatii, si oamenii in general?

Sandulescu: Clacheaza acel tip de personalitate care nu si-a ales bine meseria. Este o profesie, indiferent de ce tip de jurist vorbim. Ti-o alegi, in conformitate cu un crez. Si e o profesie pe care o urmezi, fiind fidel acestui crez. Aceasta profesie inseamna un lucru. Inseamna ca te duci in acea parte a vietii in care exista suferinta, nedreptate, rautate, anormalitate, amoralitate, imoralitate… Deci te cufunzi, pe tot timpul perioadei in care lucrezi, intr-o zona plina de negativ, in partea intunecata a vietii. Or, pentru a trai in acest mediu, trebuie sa ai un anume tip de personalitate, in care sa poti tu ca persoana sa te gestionezi in acest mediu, si sa-ti pastrezi integritatea fizica si psihica.

Avocatura.com: Asistam la o crestere a incidentei bolilor psihice la juristi? 

Sandulescu: Nu exista neaparat o crestere a incidentei bolilor profesionistilor din mediul juridic. Exista o crestere a incidentei anumitor tulburari de tip anxios, de tip depresiv, de tip sindrom de epuizare, care nu sunt neaparat boli. Sunt niste tulburari care apar pe parcursul existentei unui individ, si care se pot rezolva pe parcursul aceleiasi existente.

Deci, pe de o parte juristii lucreaza in acest mediu. Pe de alta parte, este o munca nenormata. Pentru ca ai de-a face cu o elaborare de argumente. Sala de judecata e ca un camp de lupta, in care fiecare vine cu argumente si contraargumente. In care acelasi adevar este privit dintr-o parte pentru a gasi circumstante de acuzare, din celalalta parte pentru a gasi circumstantele de aparare. Deasupra – pentru ca sta mai sus – este judecatorul, care trebuie sa analizeze toate aceste argumente, si sa vada adevarul in totalitatea lui.

Aceasta munca de elaborare a argumentelor sau contraargumentelor, ce inseamna? Inseamna un antrenament intens pe care il faci inaintea, hai sa spunem, „luptei”, prin citit, prin invatat, prin studiat, prin gandit, printr-o constructie logica de argumentare. Si intri acolo, pe campul de lupta, intr-o stare de alerta. Pentru ca trebuie sa sustii niste lucruri, dar in acelasi timp trebuie sa fii gata sa ataci, sau sa demontezi celelalte argumente. Sigur ca inainte incerci sa previzionezi cumva argumentele celuilalt. Dar nu intotdeauna reusesti. Si-atunci, totul se transforma intr-o lupta. Si esti in acea stare de lupta, de alerta pe care o presupune o lupta. Starea de alerta inseamna o mobilizare maxima a intregului psihism, o focusare extrema, ca sa poti sa fii atent, sa poti sa argumentezi, sa poti sa convingi… Si mai este ceva: trebuie sa fii convins, ca sa poti sa il convingi pe celalalt. Deci trebuie sa te pregatesti foarte bine.

Se pierde sau se castiga. Mai este vorba si de apararea – apropo de crez, pe care spuneam ca orice jurist il are… Este vorba de a pierde sau a castiga o cauza, dar a pierde si a castiga si stima fata de propria persoana. Si nu cumva, un esec sa darame nu numai stima fata de propria persoana, dar sa arunce si o anatema asupra personalitatii! Deci avocatul si procurorul sunt pe acea linie in care de o parte sunt aplauze, de o parte e artileria. Si chiar daca cei care aplauda sunt mai multi, artileria se aude mai tare. Si in momentul in care se intampla un caz, nu se spune: „cutare procuror”. Se spune: „Procurorii astia sunt… !”. Deci s-a aruncat anatema asupra intregii tagme. Totusi, este o profesie unde, ca in orice profesie, se formeaza o unitate a breslei. Deci conteaza parerea ta despre tine, conteaza parerea celor din breasla ta despre tine, si vine si presiunea opiniei publice, pe deasupra. Unde este mult mai simplu sa generalizezi, decat sa particularizezi. Generalizarea, din punct de vedere al mecanismului, este mai simpla decat analiza.

„Nu doar legislatia se schimba. Se schimba si mentalul colectiv, conceptiile, valorile”

Avocatura.com: Vorbeati Dvs. despre moralitate. Intervine si raspunderea morala, care este covarsitoare, nu?

Sandulescu: Sigur ca da. Dupa procesul din sala de judecata, intervine un proces al tau cu tine insuti. Al tau cu propria ta constiinta. Si daca pierzi acest proces, chiar daca l-ai castigat pe cel din sala, s-ar putea ca impactul pe care il are aceasta pierdere, a procesului tau cu tine insuti, sa fie devastator. Sa aiba niste urmari mult mai severe decat le-ar avea pierderea unui proces in sala de judecata. Mai ales ca aici iarasi intervine stresul, pentru ca trebuie sa incerci sa fii cat se poate de detasat de omul pe care il aperi sau il acuzi. Nu trebuie sa te implici emotional. Or, a fi obiectiv este foarte greu.

Avocatura.com: Detasarea totala nu este posibila.

Sandulescu: Este foarte grea, mai ales ca ai de-a face cu tot felul de oameni. Ai de-a face cu escroci, de exemplu. Escrocii sunt niste persoane foarte simpatice. Ca daca n-ar fi simpatice, n-ar putea sa faca escrocherii, sa escrocheze oamenii. Si atunci s-ar putea ca acel escroc sa creeze in opinia generala o imagine exceptionala, si tu ca procuror sa vii sa spargi aceasta imagine. Dupa cum va spuneam, atunci incep tirul de-o parte, aplauzele de cealalta parte. Mai ales ca se schimba nu numai legislatia. Se schimba si mentalul colectiv. Se schimba conceptiile, se schimba valorile. Si esti intr-o continua adaptare, intr-o continua lupta cu obstacole, in care nu intotdeauna stii care va fi urmatorul obstacol. Si dezvolti acea anxietate de asteptare, cum ii spunem noi.

Avocatura.com: Mediul juridic este unul cu lumini si umbre. Oamenii din acest mediu sunt, din punctul Dvs. de vedere, predispusi la afectiuni psihice? Exista o labilitate?

Sandulescu: Nu, daca sunt labili nu au ce sa caute in aceasta profesie. Exista diverse mecanisme pe care ti le dezvolti, de-a lungul profesiunii, de-a lungul timpului in care profesezi, mecanisme de coping, mecanisme de a gestiona situatiile in care te afli. In care iti creezi propriul tau confort psihic pe care sa-l ai in timpul lucrului. Si din acest confort psihic face parte increderea in sine. Increderea in sine inseamna ca trebuie sa te bazezi pe ceva. Si-atunci pe ce te poti baza? Pe o foarte buna pregatire. Foarte buna pregatire inseamna ca la varsta la care, hai sa spunem, absolventii de Politehnica deja pot sa-si plateasca ratele la banca, un absolvent de Drept nu poate, pentru ca este inca ucenic. Ca face Institutul de Magistratura, ca intra in Barou, el este inca ucenic. Si asta este un stres.

Avocatura.com: De-a lungul carierei Dvs., presupun ca ati tratat si juristi. Cum a fost experienta?

Sandulescu: Diagnosticarea unei boli psihice inseamna eliminarea respectivului om din acest sistem. Dar cu tulburari anxioase, cu tulburari depresive, cu sindrom de oboseala, da, am avut de-a face, si ele au fost rezultanta acestor conditii despre care v-am spus. Dar pentru ca aveam de-a face cu niste personalitati care erau dispuse sa invete, sa-si „manageruiasca” propriile scheme cognitive, care sa fie o pavaza impotriva stresului exterior, au reusit sa depaseasca momentul.

„Psihopatul nu se incadreaza in mediu, in mediocritate. Poetul si geniul pot fi considerati psihopati”

Avocatura.com: Exista o butada care spune asa: „Nevroticul construieste o casa in vazduh, psihopatul locuieste in ea, iar psihiatrul incaseaza chiria.” Ne-o puteti talmaci?

Sandulescu: Nevroticul este o persoana care, la un moment dat, intr-un anumit moment al existentei, este coplesit de o problematica pe care are impresia ca nu o poate gestiona. Si atunci, prin simptomatologia pe care o dezvolta, tinde sa se despovareze de toti acesti saci pe care ii are, aruncandu-i psihiatrului, psihologului… „Ia-i, rezolva, ajuta-ma, fa-ma cumva!” Ajutorul care i se da este ca se face un antrenament in care el invata sa-si regleze singur cantitatea de povara pe care o poate duce – povara sociala, povara familiala, povara profesionala. Asta este nevroticul, care invata sa se autogestioneze.

Psihopatul este un anume tip de personalitate. O personalitate care nu se incadreaza in mediu. Nu se incadreaza in mediocritate. Este undeva ori deasupra, ori dedesubt. Nu inseamna ca el nu traieste in societate. Nu inseamna ca a fi psihopat… Cuvantul „psihopat” este denigrator. Dar va repet. Si poetul poate fi considerat tot psihopat, pentru ca este deasupra mediului. Si geniul poate fi considerat psihopat, pentru ca n-are o personalitate comuna. Spuneti-mi un geniu care traia dupa tipicul cotidian: sculat, 8 ore lucrat… Care a facut asa?

Putem sa definim cu greu genialitatea. Geniul este acel om care, la un moment dat, schimba lucrurile. Schimba ceva. Si schimba intr-un mod esential pentru ceilalti.

Avocatura.com: Schimba paradigma.

Sandulescu: Da.

„Avocatul are de gestionat povara profesionala, povara sociala si povara mediatica”

Avocatura.com: Vorbeati despre povara sociala, si de alte naturi. Avocatul, din punctul Dvs. de vedere, ce povara gestioneaza?

Sandulescu: Avocatul trebuie sa isi gestioneze felul in care isi face profesia, de asa maniera incat sa o faca in conformitate cu regulile lui. Si privind adevarul, si incercand sa aduca un pic de bine acolo unde totul este rau. Cam asta este treaba avocatului. El are de dus si povara asta sociala, pentru ca sunt tot felul de definitii care i se dau avocatului: „Avocatii sunt bogati”„Avocatii te storc de bani”„Vai, daca ajungi pe mana avocatilor…” samd. Ma rog, se spune ca si daca ajungi pe mana doctorilor, tot asa ti se intampla. Ca si daca ajungi sa iti dai copilul la meditatii, ii imbogatesti pe profesori… Adica, in momentul in care incerci sa te ridici putin deasupra ideilor preconcepute, reusesti sa elimini acest stres social. Stresul social si stresul mediatic. Pentru ca avocatii, juristii, sunt supusi, in permanenta, acelui tir. Chiar repet. Daca cei care ii aproba sunt mai multi, vocea care acuza este intotdeauna mai bine auzita. Pentru ca e mai tare.

Avocatura.com: Un celebru regizor japonez, Akira Kurosawa, spunea ca „Intr-o lume nebuna, doar nebunii sunt sanatosi”. E si cazul societatii in care traim?

Sandulescu: Societatea e societate. Nu poate fi nici buna nici nebuna.  Are in ea si lucruri bune, si lucruri rele, lucruri mai putin bune. La un moment dat, se ajunge la situatii sociale conflictuale, dar care nu inseamna neaparat nebunie. Daca vorbim de nebunie ca boala, asta inseamna o desprindere totala de realitate. O iesire din cotidian. Or, o societate care iese din realitate, cu bune si cu rele, nu se cheama societate. Buna sau rea, asta este societatea in care traim. Ceea ce este mai rau e altceva: ca individul se adapteaza foarte greu la niste schimbari sociale care apar mult mai rapid. Mentalul se schimba mai greu decat practicul, decat economicul. Si aparand aceasta discrepanta, ai tendinta sa spui: „Domnule, toti au luat-o razna!”. Nu. S-a produs aceasta discrepanta. Dar, pana la urma, mentalul vine si recupereaza. Si cand se produce aceasta armonie…

Avocatura.com: Se poate ajunge la sincronismul acesta?

Sandulescu: Intr-o societate ideala, a la Thomas Morus in „Utopia”, da.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/stire/11202/psihiatrul-maria-carmen-sandulescu-dupa-procesul-din-sala-de-judecata-intervine-.html#ixzz3BU6HrbUD

(Visited 91 times, 1 visits today)