Medierea conflictelor

 

Articolul porneşte de la premisa conform căreia aproximativ 90% din conflictele de
orice tip existente în societatea modernă şi nu numai au la bază o serie de deficienţe
comunicaţionale.
Barierele comunicaţionale de orice fel pot genera şi, în cele mai multe cazuri, chiar
generează conflicte a căror intensitate poate oscila de la simple tensiuni ale relaţiilor
interumane la tensiuni diplomatice complexe sau chiar conflicte armate. Rolul
medierii este tocmai acela al depăşirii barierelor comunicaţionale pentru soluţionarea
conflictului şi salvarea relaţiei existente între cele două părţi.
Ne place sau nu, trăim într-o eră a globalizării, în care necesitatea de a supravieţui
şi de a te impune determină schimbări majore în toate domeniile de activitate şi la
nivelul atitudinilor şi al acţiunilor, puterea devenind principalul element de referinţă
în ceea ce priveşte succesul la orice nivel sau în orice domeniu.
Aceasta în condiţiile în care totul, de la relaţiile interpersonale, raporturile de
muncă, interacţiunile comerciale, până la relaţiile şi dialogul între state se bazează pe
raporturi şi relaţii de putere, fapt care implică în mod automat stăpânirea tehnicilor
de comunicare, negociere şi mediere.
Demersul de faţă porneşte tocmai de la nevoia de a înţelege modul de funcţionare
a acestui mecanism, constituindu-se într-o analiză a evoluţiei procesului de mediere,
a normelor care stau la baza dezvoltării acestei activităţi, precum şi a amplorii pe
care aceasta a luat-o.
Combinând multiple şi temeinice cunoştinţe teoretice din domeniul psihologiei
sociale, al sociologiei şi al tehnicilor de manipulare şi, de ce nu, publicitate, cercetări
statistice, studii de marketing – specialiştii în mediere şi negociere sunt cei care ajung
să controleze relaţiile conflictuale de orice tip, prin conflict înţelegându-se orice relaţie
care implică două părţi şi existenţa unei dispute/ tensiuni.
Comunicarea, medierea şi abilităţile de negociere au devenit elementul esenţial al
supravieţuirii într-o eră dominată de şi bazată pe raporturile de putere.
Introducerea medierii şi a soluţionării alternative a conflictelor (ADR) in viaţa de
zi cu zi nu este doar o modificare procedurală în ceea ce priveşte actul de justiţie, ci
reprezintă o schimbare la nivel de cultură şi de mentalitate. Într-o manieră mai mult
sau mai puţin formală medierea a existat dintotdeauna în societăţile tradiţionale
formate chiar din grupuri de persoane restrânse ca număr. În cadrul acestor grupuri
a existat întotdeauna o autoritate sau o persoană înţeleaptă a cărei menire a fost, la
un moment dat, aceea de a interveni ca mediator atunci când o situaţie conflictuală
de orice natură a cerut acest lucru.
În momentul în care dimensiunea numerică comunităţilor umane a crescut, s-a
ajuns în situaţia în care două persoane reprezentând cele două părţi implicate în
situaţia conflictuală, nu aveau neapărat o cunoştinţă comună care să le servească drept
mediator. Din acel moment, soluţionarea conflictelor s-a realizat prin decizii ale statului,
executarea acestora căzând în sarcina aceleiaşi autorităţi statale. Internaţionalizarea
tot mai accentuată a vieţii şi a afacerilor, precum şi nevoia de comprimare temporală
a tuturor acţiunilor, în special a litigiilor care blochează activitatea comercială sau 48
relaţională/ contractuală, au condus la încercarea de evitare, de către părţi, a instanţelor
de tip tradiţional mari consumatoare de resurse (umane, financiare, temporale) şi la
folosirea, pe o scară din ce în ce mai largă, a arbitrajului. Şi arbitrajul şi-a arătat însă
în curând limitele, mai cu seamă ca urmare a costurilor destul de ridicate.
În prezent, lumea afacerilor interne şi internaţionale evoluează mult prea rapid
pentru a lăsa părţilor răgazul necesar pentru ca autorităţile să găsească o soluţie.
Acestea se arată din ce în ce mai puţin dispuse să accepte ca un terţ să dispună de
drepturile lor şi să le priveze de autonomia care le-ar permite să se adapteze rapid la
diverse schimbări de context sau de atitudine şi să adopte propriile decizii.
Medierea reprezintă astfel o schimbare fundamentală la nivel de mentalitate şi
constituie un progres major al civilizaţiei prin simplul fapt că permite părţilor să
adopte din nou, în mod liber, propriile decizii, cu ajutorul unei a treia părţi neutre,
independente şi imparţiale atunci când au eşuat în încercarea de a găsi ele însele o
soluţie pentru încheierea disputei în care sunt implicate.
Conform celei mai des folosite definiţii, medierea este arta prin care o persoană
specializată în procedura de soluţionare alternativă a conflictelor şi denumită mediator
ajută părţile implicate într-un conflict să transforme respectivul conflict într-o înţelegere.
Din această perspectivă şi cu acest obiectiv, mediatorul este cel care ajută părţile
aflate în conflict să-şi analizeze poziţia în cadrul conflictului, să genereze opţiuni,
să identifice posibile variante de remediere a situaţiei conflictuale, alegând între
opţiunile generate şi formulate pornind de la ideea că fiecare persoană are un punct
de vedere diferit. Aceasta în condiţiile în care, de cele mai multe ori, principala
cauză a declanşării unui conflict, fie el juridic sau de orice altă natură, este lipsa
unei comunicări coerente menite să atenueze starea conflictuală şi să o restabilească
pe cea de colaborare, numărul extrem de mare de procese aflate pe rolul instanţelor
fiind determinat, în mare măsură de orgolii, dar şi de ideea de victimizare. Fiecare
parte a unui proces aflat pe rolul instanţei se consideră inevitabil o victimă a celeilalte
părţi, aceasta din urmă fiind considerată sursa tuturor situaţiilor negative posibile,
iar încrâncenarea cu care părţile luptă pentru obţinerea unei hotărâri judecatoreşti
definitive favorabile este determinată în primul rând de imaginea pe care o au despre
partea adversă, fapt care reprezintă o sursă continuă, permanentă de stres, dezamăgiri
şi lupte cu un „inamic” mai mult inventat decât real. În toate aceste cazuri, datoria
mediatorului este aceea de a face părţile să ajungă la o înţelegere şi la un acord
reciproc avantajos, recurgând nu doar la pregătirea şi experienţa profesională, ci şi
la abilităţile şi calităţile sale de comunicator, adaptate în funcţie de părţile cu care
intră în contact şi de personalităţile acestora. Prima sarcină majoră a mediatorului este
aceea de a identifica aşteptările fiecarei părţi şi de a încerca să le aducă la un punct
convergent, precum şi de a descoperi temerile părţilor pentru a le putea înlătura pe
cele nefundamentate sau false prin facilitarea dialogului.
Uneori, dialogul ineficient dintre părţile implicate într-un conflict tensionează şi
mai mult raporturile dintre ele, mai mult chiar decât lipsa comunicării, în timp ce
alteori comunicarea eficientă poate genera soluţii dintre cele mai neaşteptate. Spre 49
exemplu, pot apărea situaţii în care persoane aflate pentru un timp foarte îndelungat
într-o stare de tensiune acută ajung să stingă orice conflict în urma unui dialog mai
mult sau mai puţin spontan, dar în mod obligatoriu supravegheat, coordonat şi dirijat
de către un mediator profesionist. Aceasta în condiţiile în care fiecare proces de mediere
are un moment cheie, în care părţile se află în cel mai apropiat punct posibil de o
soluţionare amiabilă şi este de datoria mediatorului să intuiască momentul respectiv
şi să-l speculeze corect pentru a ajunge la o înţelegere între părţi. Toate conflictele
sunt, în aparenţă, de nerezolvat, însă totul depinde de fructificarea momentului cheie
al medierii respective.
Este absolut evident, în aceste condiţii, faptul că mediatorul nu poate contribui la
soluţionarea unui conflict decât dacă a înţeles cauzele reale, obiective ale respectivului
conflict. Sursa conflictului trebuie stabilită în urma colectării unor informaţii cât
mai complete despre părţi, fapt posibil numai în cazul în care mediatorul reuşeşte
să câştige încrederea totală a părţilor.
Din punct de vedere istoric (Petelean, 2004), medierea apare încă din cele mai
vechi timpuri, fiind menţionată chiar în Biblie, care se referă la Iisus ca la un mediator
(mijlocitor) între Dumnezeu şi oameni.
„Medierea este prezentată ca un proces ce transcende diferenţele culturale şi graniţele
geografice”, putând fi aduse ca argumente câteva dintre cele mai interesante exemple.
Liderii religioşi au ţinut seama cu mult timp în urmă de principiile medierii ca
metodă de gestionare a conflictelor. Biserica Romano-Catolică a jucat un rol deosebit
în medierea conflictelor din Renaştere. Clerul media dispute de familie, cazuri penale
şi dispute diplomatice între nobili. Rabinii evrei au şi ei o tradiţie în acest sens în
comunitate, iar multe religii orientale se bazează pe consens social, convingere morală
şi armonie.
Încă din Evul Mediu şi de la apariţia statelor naţionale, diplomaţii au folosit
mediatori ca terţă parte. Medierea este practicată la scară largă în China, în cadrul
Comitetelor Populare de Conciliere, este folosită în multe ţări din Africa pentru a
rezolva disputele dintre vecini, iar în zona Pacificului de Sud, există consilieri şi
comitete care se întâlnesc regulat „pentru a menţine condiţiile de dezbatere ordonată”
între cei care au ceva de disputat.
Anumite secte religioase care au ajutat la colonizarea Americii de Nord erau şi
ele angajate activ în rezolvarea disputelor dintre membrii lor. Una dintre ele în mod
special, Quaker-ii, sau Prietenii, cum li se mai spune, au o tradiţie de pacifism şi
implicare a comunităţii în managementul conflictelor. Programul Quakerilor pentru
Rezolvarea Conflictelor este unul dintre cele mai lungi programe de mediere din Statele
Unite, iar manualul lor de mediere, apărut în 1982, a fost folosit pentru pregătirea
mediatorilor de pe 6 continente.
Medierea este folosită din ce în ce mai mult în Occident în soluţionarea disputelor
civile şi comunitare. Astfel, au fost create numeroase centre de mediere a conflictelor
comunitare în care medierea este utilizată într-o arie largă de probleme, de la conflicte
în familie, până la încercarea de soluţionare a disputelor comerciale etc. Unele state 50
au introdus cursuri de mediere chiar la nivelul şcolii elementare, începând de la 7
ani” (Petelean, 2004).
Soluţionarea crizei gazelor naturale – un caz aparte de mediere
cu implicaţii globale
Am optat pentru prezentarea acestui caz din cel puţin două raţiuni principale: prima
se referă la faptul că disputa izbucnită între Rusia şi Ucraina la momentul decembrie
2008 pe tema furnizării gazelor naturale avea implicaţii extrem de complexe, fiind
de natură să afecteze întregul continent european, iar cea de-a doua vizează faptul că
spaţiul rusofon a reprezentat întotdeauna un caz aparte în ceea ce priveşte relaţiile
interstatale, dar şi relaţia cu Uniunea Europeană. Soluţionarea alternativă conflictului,
pe cale amiabilă, cu implicarea Uniunii Europene prezintă aspecte de interes atât în
ceea ce priveşte comunicarea interculturală, etnocentrismul, acceptarea diversităţii
(aspecte tratate la nivel teoretic în prima parte a lucrării de faţă), cât şi din punctul de
vedere al procesului de mediere în sine (alegerea momentului, acceptarea medierii şi
a mediatorului, etapele procesului de mediere, soluţionarea conflictului etc.).
Contextul general
Uniunea Republicilor Sovietice Solcialiste părea să fie cazul ideal de punere în
practică a tuturor modelelor de succes şi a principiilor de bază ale coexistenţei. Am
avut de-a face cu aplicarea conceptelor de armonie, toleranţă, multiculturalism, pace,
în timp ce tot ceea ce însemna implicaţie negativă a principiilor etnocentriste, de
superioritate genetică sau culturală, era îndreptat împotriva inamicului tradiţional,
Statele Unite ale Americii. Acest fapt a fost, decenii la rând, de natură să favorizeze
comunicarea interculturală şi interetnică între diversele grupuri umane/statale care
formau Uniunea Sovietică. Aveau obiective comune şi absolut uniformizate de
doctrina comunismului utopic, aveau temeri comune îndreptate în direcţia unei
globalizări capitaliste iniţiate de SUA şi au ajuns să exploateze în mod comun şi
uniform teritoriul, resursele, economia, împărtăşind, în mod forţat sau nu, aceleaşi
principii religioase. Uniformizarea a fost, în opinia noastră, tocmai elementul de bază
al coexistenţei la nivelul URSS, făcând din fiecare grup component al societăţii un
partener egal şi legitim de dialog şi convieţuire. Din păcate, forţarea tuturor acestor
elemente şi a altora din aceeaşi gamă a făcut ca, imediat după destrămarea Uniunii
Sovietice, fostele state membre să-şi „descopere” şi să-şi proclame superioritatea,
fie ea politică, economică, socială sau de orice altă natură, iar lupta pentru putere a
început să se manifeste tot mai acut în spaţiul ex-sovietic, ceea ce ne determină să
credem că am avut de-a face, în realitate, cu o falsă acceptare a diversităţii. Principiul
„melting pot” aplicat statelor din URSS, toate cu o istorie suficient de amplă pentru a
dezvolta sentimentul şi conştiinţa de sine, s-a dovedit în final de natură a amplifica
trăirile şi, în cele din urmă, manifestările etnocentriste menite să declanşeze conflicte.
Pe fondul acestei situaţii, Rusia şi Ucraina, două dintre principalele state ale
fostei URSS, s-au lansat imediat după destrămarea fostei Uniuni, într-o competiţie 51
constantă pentru supremaţia politică şi economică, deci implicit decizională, în
spaţiul ex-sovietic.
Conflictul declanşat, la sfârşitul anului 2008 – începutul anului 2009, între Rusia
şi Ucraina pe tema furnizării gazelor naturale apare în situaţia în care peste 70% din
cantitatea de gaze naturale folosită de statele europene, indiferent de apartenenţa sau
non-apartenenţa acestora la Uniunea Europeană, se bazează pe livrările din Rusia,
având Ucraina ca element esenţial de tranzit. Spun esenţial deoarece atât din punct
de vedere geografic, cât şi din punctul de vedere al proprietăţii asupra conductelor
de transport al gazului natural, transferul gazelor dinspre Rusia spre statele europene
este imposibil fără implicarea Ucrainei. Conductele de gaz sunt proprietatea statului
ucrainean şi tranzitează, în mod evident, teritoriul acestuia, deţinând, în consecinţă,
şi controlul sau cel puţin evidenţa asupra volumului de gaz livrat de Rusia către
Europa şi fiind astfel în măsură să influenţeze pe de o parte preţul gazului, dar şi, de
ce nu, livrarea acestuia.
Contextul particular
Conflictul are ca sursă principală inexistenţa şi aparenta imposibilitate de atingere
a unui acord între autorităţile de la Moscova şi cele de la Kiev în ceea ce priveşte
preţul gazelor naturale furnizate de Rusia Ucrainei.
Aceasta în condiţiile în care, pe fondul trecerii într-un nou an şi, evident, al înnoirii
unor relaţii contractuale existente şi cu tradiţie, autorităţile de la Moscova propun
la modul imperativ majorarea preţului gazelor naturale furnizate Ucrainei de la 179
de dolari pentru 1.000 de metri cubi, la o valoare iniţială considerată preferenţială
de 250 de dolari la mia de metri cubi, pentru ca, în condiţiile refuzului categoric al
Ucrainei de a accepta această modificare, tariful să fie ridicat la cel aplicat celorlalte
state europene, adică 450 – 470 de dolari la mia de metri cubi de gaz.
Conflictul are la bază însă tensiuni mai vechi, de natură pur subiectivă, precum cele
legate de supremaţia şi superioritatea naţională şi culturală, de dominaţia economică
şi politică în zona Europei de Est şi de încercarea de stabilire a unei identităţi statale
proprii specifică fostului spaţiu sovietic după destrămarea Uniunii Republicilor
Socialiste Sovietice (URSS).
Pe acest fond de tensiune, este absolut evidentă încercarea fiecăreia dintre cele
două părţi implicate în conflict, Rusia şi Ucraina, de a se impune într-o continuă
competiţie, într-o permanentă balanţă a puterii politice, putere bazată într-o proporţie
covârşitoare pe dominaţia economică, dar şi viceversa.
Aceste tendinţe devin evidente în momentul în care, pe fondul orientării lor mai
mult sau mai puţin pro-moscovite, liderii politici de la Kiev (Ucraina) se angajează
într-o competiţie internă la rândul lor, conflictul inter-statal transpunându-se în plan
politic intern într-un schimb de replici publice mai mult decât ostile. Astfel, potrivit
presei de la acea dată, „preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko, a calificat ca „înfângere”
înţelegerea privind livrarea de gaze naturale pe care premierul său a semnat-o cu
omologul rus, apreciind că preţul este prea mare. Iuşcenko crede că premierul Iulia 52
Timoşenko a eşuat în apărarea interesului naţional, acceptând un preţ de bază de 450
de dolari pe 1.000 de mc, cu o reducere de 20%, Ucraina plătea anul trecut 179,50
dolari. Într-o conferinţă de presă, Iuşcenko aprecia că fosta sa aliată şi actual rival-
Timoşenko a greşit şi când a acceptat ca preţul de tranzit să rămână neschimbat. Pe de
altă parte, Timoşenko sublinia că Kiev-ul va plăti în acest an un preţ de 228,8 dolari
pentru 1.000 de metri cubi, excluzând TVA şi tarifele de transport şi import – un
preţ foarte decent, crede premierul ucrainean. Urmare a înţelegerilor semnate între
Rusia şi Ucraina, şeful Gazprom, Aleksei Miller arăta că Ucraina va plăti în primul
trimestru 360 de dolari pe 1.000 de mc. Pe de altă parte, reprezentantul Ministerului
de Externe Rus şi-a declarat dezamăgirea faţă de „colegii ucraineni” şi reacţia acestora
la acordul recent semnat. Anterior, reprezentanţii ministerului de la Kiev acuzaseră
Rusia că duce un „război informaţional al gazului”. Aceştia apreciau de asemenea că
Rusia intenţionează să destabilizeze situaţia internă din Ucraina. „Reacţia Ministerului
Ucrainean de Externe legată de relaţiile ruso-ucrainene în domeniul gazului nu este
foarte sănătoasă”, apreciau oficialii de la Moscova”
1
.
Pe de altă parte, cel mai mare partid de opoziţie din Ucraina a demarat procedurile
de demitere a preşedintelui Viktor Iuşcenko şi a premierului Iulia Timoşenko. „Cerem
demisia de urgenţă a guvernului şi demararea procedurilor de punere sub acuzare
a preşedintelui”, declara Viktor Ianukovici, liderul Partidului Regiunilor, în faţa
Parlamentului, reunit pentru a discuta actuala criză a gazului cu Ucraina. Acesta a
fost sprijinit în poziţia sa de Partidul Comunist de la Kiev. Popularitatea lui Iuşcenko
a scăzut la 2,4% potrivit unui sondaj dat publicităţii luni. Ianukovici aprecia că din
cauza „poziţiei iresponsabile” a guvernului, Ucraina este în faţa unei ameninţări la
securitatea naţională, îşi distruge reputaţia şi statutul de ţară de tranzit. El mai crede
că actuala coaliţie portocalie a distrus acordurile cu Rusia, construite în ani de muncă.
„Autorităţile au lăsat Ucraina nu numai fără gaz, ci şi fără viitor”, crede Ianukovici”
2
.
Putem observa, aşadar, fără o analiză extrem de profundă, faptul că un conflict
extern este preluat imediat de forţele politice interne şi transpus conform propriilor
obiective politice, la nivel intern.
Pe de altă parte, ambele părţi sunt prea puţin doritoare să cedeze în negocierea
preţului gazului, aceasta reprezentând, în realitate, din perspectiva relaţiilor politice
şi economice regionale, doar un element al dominaţiei unei părţi asupra celeilalte şi
asupra regiunii geopolitice în ansamblul ei.
În acest context Rusia decide, la începutul anului 2009, la dispoziţia premierului
Vladimir Putin, să sisteze livrarea gazelor naturale pentru a împiedica furtul gazului
rusesc de către Kiev. Suspiciunea de furt naşte un nou conflict, pe lângă cele deja
clasice, politic, respectiv economic, şi anume acela comunicaţional, acuzaţiile (fondate
1 Conflictul gazului continuă cu lupte interne în Ucraina şi replici dure între Kiev şi Moscova,
www.antena3.ro, 21 ianuarie 2009, ora 08.25.
2 Opoziţia ucraineană cere demiterea lui Iuşcenko, www.antena3.ro, 14 ianuarie 2009, ora
08.32.53
sau nu, dovedite sau nu) fiind de natură să tensioneze o situaţie şi aşa extrem de
complicată.
„Rusia a suspendat livrările de gaz către Ucraina pe 1 ianuarie, după ce cele două
părţi nu au ajuns la un acord pentru contractul pe anul în curs. O săptămână mai
târziu, Gazprom a tăiat livrările de gaz şi către UE, apreciind că Ucraina fură din gazul
destinat comunităţii europene”
3
.
Tensiunile ruso-ucrainene şi implicaţiile acestora în politica internă a Ucrainei au
reprezentat o sursă de conflict atât de solidă, încât declaraţiile şi acţiunile „războinice”
au continuat să se manifeste chiar şi după atingerea unui acord şi stingerea crizei
evidente a gazelor.
Astfel, la câteva săptămâni după aparenta reintrare în normal, preşedintele Ucrainei
revine cu acuzaţii la adresa fostului aliat, actualul rival, premierul Iulia Timoşenko:
„Preşedintele ucrainean, Viktor Iuşcenko a declarat că premierul nu era autorizat
să semneze un acord privind livrarea de gaze din Rusia, în ianuarie. Companiile
energetice ale celor două state, Gazprom din Rusia şi Naftogaz din Ucraina, au semnat
un contract privind livrarea de gaze şi tranzitul pe 19 ianuarie, după negocieri între
premierul rus Vladimir Putin şi omologul de la Kiev, Iulia Timoşenko”. „Premierul nu
era autorizat să ia deciziile luate ca parte a acordurilor cu Rusia”, a subliniat Iuşcenko.
Acesta a adăugat că respectivul contract „ameninţă direct independenţa Ucrainei”.
(…) Iuşcenko arăta că „este evident nedrept. Sunt sigur că cei care au semnat acordul
şi au acceptat aceşti termeni vor trebui să răspundă pentru acţiunile lor”. Ea crede că
preţul de 450 de dolari este „exorbitant”. De altfel, un consilier prezidenţial declara
duminică că Naftogaz ar putea intra în faliment din cauza acordurilor cu Moscova.
De cealaltă parte, Iulia Timoşenko a declarat că se va adresa Uniunii Europene pentru
a-şi spune părerea despre acordurile semnate: „Sunt sigură că răspunsul lor se va
suprapune cu ce spun eu”, arăta aceasta”
4
.
Procesul de mediere. Implicarea Uniunii Europene în detensionarea relaţiei
dintre Rusia şi Ucraina şi construirea unui acord
Pornind de la etapele clasice şi caracteristicile consacrate ale unui proces de
mediere, putem afirma cu certitudine că implicarea Uniunii Europene şi a diverşilor
săi reprezentanţi în conflictul declanşat la sfârşitul anului 2008 – începutul anului
2009 între autorităţile de la Moscova şi cele de la Kiev a respectat doar parţial cerinţele
unui proces clasic de mediere, având, în unele momente pronunţate accente de arbitraj,
forurile europene încercând să impună diverse soluţii, emiţând judecăţi de valoare si
atribuindu-şi un rol apropiat de cel al judecatorului, iar în altele de conciliere, căutând,
identificând şi propunând soluţii pentru atenuarea sau eliminarea conflictului.
3 Ucraina: Iuşcenko acuză premierul că nu avea dreptul să semneze acordul gazelor cu
Rusia, www.antena3.ro, 11 februarie 2009, ora 15.57.
4 Ucraina: Iuşcenko acuză premierul că nu avea dreptul să semneze acordul gazelor cu
Rusia, www.antena3.ro, 11 februarie 2009, ora 15.57.54
Mai mult decât atât, implicaţiile profunde pe care criza gazului în care Uniunea
Europeană intenţionează să se implice în calitate de mediator le are asupra statelor
europene face imposibilă o implicare atât neutră, cât şi imparţială, echidistantă şi
independentă.
Presupunând că nivelul de imparţialitate faţă de cei doi actori implicaţi în conflict ar
putea fi destul de ridicat, la fel ca şi cel de neutralitate faţă de miza evidentă şi declarată
a disputei – preţul gazului – este absolut clar că independenţa Uniunii Europene faţă
de conflictul în sine şi implicaţiile lui este absolut inexistentă, în condiţiile în care
primii şi cei mai mari perdanţi ai crizei gazelor au fost statele europene: „Bulgaria,
Grecia, Macedonia, România, Croaţia, Serbia şi Turcia au raportat opriri ale livrărilor
de gaz, în vreme ce Franţa, Germania, Austria, Polonia, Ungaria şi Italia au înregistrat
scăderi ale volumului. Multe dintre aceste state au înregistrat scăderi între 70 şi 90
procente, iar pentru Germania, partener tradiţional al Rusiei în comerţul cu gaze
naturale, scăderea volumului constituie o premieră.”
5
Lipsa independenţei, una dintre condiţiile esenţiale, din punct de vedere deontologic,
ale oricărui proces de mediere, se manifestă de la începutul până la finalul conflictului
în atitudinile, respectiv luările de poziţie ale oficialilor europeni, care au angajat în
mod solidar Uniunea Europeană ca organism interstatal funcţional. Astfel, în timp
ce, pe parcursul crizei, autorităţile ruse sunt supuse unei presiuni constante atât din
partea Uniunii Europene, cât şi din partea Statelor Unite ale Americii, după încheierea
conflictului, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso face o declaraţie
deloc liniştitoare sau pacifistă la adresa Rusiei. Mai exact, după ce a salutat reluarea
furnizării gazelor, oficialul european a promis că va lua toate măsurile necesare
pentru a preveni apariţia viitoare a unei crize similare. El s-a declarat „dezamăgit”
de atitudinea liderilor ucraineni şi ruşi în criza gazului, dar a subliniat că este în
interesul UE să-şi „dezvolte” relaţiile cu Moscova şi Kiev.
«„Este prima dată în viaţa mea când văd nişte acorduri semnate care nu sunt
implementate”, a spus el, calificând acest lucru drept „incredibil”. „Voi ţine
minte asta”, a promis Barroso. În privinţa posibilelor consecinţe juridice ale
acestor săptămâni de întrerupere a livrărilor de gaz rusesc prin Ucraina, el a
adăugat că CE era în pline preparative „pentru a întreprinde acţiuni juridice,
dacă gazul nu revine”. „Din fericire, se pare acum că nu vom avea nevoie să
activăm aceste mecanisme internaţionale”, a adaugat Barroso, reamintind că
societăţile de gaz afectate pot face ce vor pe plan juridic. După ce a salutat
reluarea livrărilor, preşedintele CE a precizat, însă că este „dificil de salutat
rezolvarea unei probleme care nu ar fi trebuit niciodată să apară”. El a cerut
statelor membre să promoveze rapid dezvoltarea infrastructurii pentru nevoile
energetice, dar să încurajeze şi diversificarea surselor energetice şi a rutelor de
livrare. „Trebuie să încheiem pachetul privind Piaţa unică a Energiei, ce este
5 UE dă un ultimatum verbal Rusiei să reia livrarea de gaz în 24 de ore, www.antena3.ro,
8 ianuarie 2009, ora 03.35.55
acum în stadiul final, pentru a promova transparenţa în privinţa reţelelor, a
capacităţilor de stocare şi a cererii, dar şi pentru a se pregăti mai bine pentru
criză”. El a declarat că membrii UE trebuie să se pregătească pentru iarna
următoare prin semnarea unui acord ce să schimbe prevederile din directiva
privind securitatea livrărilor de gaz, iar Comisia „va face propuneri detaliate
cât mai repede”. „Acest episod dureros ne aminteşte că Uniunea Europeană
trebuie să trateze serios securitatea energetică”.»
6
Se poate observa, aşadar, cu destulă uşurinţă faptul că Uniunea Europeană nu este,
în niciun caz independentă în calitatea de mediator pe care şi-o asumă, chiar dacă,
teoretic, cel puţin, pare a fi imparţială faţă de părţile implicate – Rusia şi Ucraina,
ambele foste republici sovietice, şi neutră faţă de miza aparentă a conflictului – preţul
stabilit de Rusia pentru gazul furnizat Ucrainei.
Lipsa independenţei faţă de conflictul în sine şi de efectele acestuia transformă
într-o oarecare măsură Uniunea Europeană din mediatorul dorit într-un negociator
având în vedere atingerea propriilor interese – reluarea furnizării gazelor la nivelul
necesar statelor ei. UE se transformă, aşadar, cel puţin parţial şi într-o anumită fază
a conflictului, în parte a acestei dispute, fie ca negociator, fie ca arbitru, fie ca parte
direct implicată în disputa manifestă.
Pe de o parte, aşa cum precizam anterior, în data de 8 ianuarie 2009, Uniunea
Europeană dă, prin vocea premierului ceh, Mirek Topolanek, a cărui ţară deţine
preşedinţia, un ultimatum verbal Rusiei, cerând reluarea livrării de gaz în 24 de ore,
avertizând atât Rusia, cât şi Ucraina, „să nu mai trateze Europa ca ostatic”
7
, fără a
putea preciza însă care ar fi eventualele consecinţe în cazul nerespectării acestui
ultimatum. Este clar că în aceste circumstanţe UE se consideră victimă clară a acestui
conflict, fapt care îi afectează, nu doar independenţa faţă de conflict în sine, ci şi
imparţialitatea faţă de părţile pe care are pretenţia să le medieze, poziţia fiind în mod
evident ostilă celor două state ex-sovietice între care s-a declanşat conflictul.
Pe de altă parte, parcă pentru a-şi dovedi implicarea concretă în conflict sau legătura
cu efectele acestuia, Uniunea Europeană ia o serie de măsuri care să o ţină, pe viitor,
departe de asemenea crize sau cel puţin să îi permită să adopte o poziţie neutră,
ferită de implicaţii economice directe. Spre exemplu, prima dintre măsurile adoptate
de Uniunea Europeană este să-şi concentreze atenţia asupra accelerării proiectului
de realizare a gazoductului Nabucco, proiect care i-ar permite obţinerea unui statut
privilegiat în cazul unei noi crize a gazelor, întrucât i-ar permite să primească gaz
şi din alte surse decât cele ruseşti, conducta de gaz urmând să lege Asia Centrală de
Europa, prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria, astfel evitându-se Rusia şi
Ucraina: „Dat fiind contextul actual al dezvoltării, diversificarea rutelor de transport
6 Barroso: Voi ţine minte nerespectarea acordurilor dintre Rusia şi Ucraina. UE trebuie să îşi
schimbe abordarea, www.antena3.ro, 21 ianuarie 2009, ora 05.35.
7 UE dă un ultimatum verbal Rusiei să reia livrarea de gaz în 24 de ore, www.antena3.ro,
8 ianuarie 2009, ora 03.35.56
de gaze naturale şi a surselor este foarte importantă. Ca urmare, proiectul conductei
Nabucco este mai important decât oricând. Nabucco este considerat prioritar de
către Uniunea Europeană”, arătau reprezentanţii companiei Nabucco (…). Anterior
vicepremierul ceh Alexandr Vondra aprecia că acest gazoduct va intra în funcţiune
în 2015”
8
.
Iniţiativa de a adopta măsuri urgente de protecţie a Uniunii Europene în faţa unui
posibil „război” al gazelor, după ce criza a afectat 20 de state europene nu s-a oprit
doar la declaraţiile oficialilor. Astfel, „o conferinţă internaţională privind Nabucco şi
proiectele din coridorul sudic va avea loc la Praga, pe 7 mai, a anunţat şi comisarul
european pentru relaţii externe, Benita Ferrero-Waldner, după o întâlnire cu ministrul
de externe azer. Coridorul energetic din Caucazul de sud implică transportul gazului din
Azerbaidjan către Europa, ce va lega statul azer de Turcia, Grecia şi Italia. Gazoductul,
ce ar trebui să fie finalizat în 2013, va pompa 12 miliarde mc de gaz anual, din care
3,6 miliarde pentru Grecia şi 8,4 pentru Italia”
9
.
Construcţia conductei Nabucco, estimată la un cost de 10 miliarde de dolari şi
susţinută de UE şi SUA, ar trebui să înceapă în anul 2010.
Înscriindu-se în aceleaşi tendinţe de a se proteja în eventualitatea apariţiei unei
noi crize a gazului, o parte dintre statele Uniunii Europene încep să ia măsuri proprii
pentru asigurarea rezervei sau a accesului la gazele naturale ale Rusiei. Cel mai recent
şi, evident, cel mai apropiat exemplu este chiar cel al Guvernului României, care a
parafat, în 26 mai 2009, contractul dintre compania română de transport al gazului
– Romgaz şi Gazprom, ceea ce va permite României să importe gazul direct din
Rusia, fără a mai depinde de intermediarul ucrainean. Acordul de colaborare dintre
Romgaz şi Gazprom prevede inclusiv înfiinţarea unei firme mixte pentru depozitarea
şi valorificarea gazelor. Înfiinţarea acestei firme vizează construcţia, în România, atât
a mai multor depozite de înmagazinare a gazelor, cât şi a unor termocentrale şi ar
putea duce la evitarea unei eventuale crize a gazelor.
În acelaşi timp, Uniunea Europeană este, potrivit estimărilor economice şi relatărilor
presei perioadei, unul dintre cei mai importanţi perdanţi, una dintre cele mai mari
victime ale crizei gazelor care are ca protagonişti Rusia şi Ucraina. Aceasta în condiţiile
8 Gazoductul Nabucco intră în faza accelerată, www.antena3.ro, 14 ianuarie 2009, ora
09.35.
9 Proiectul Nabucco va fi dezbătut la un summit la Praga, www.antena3.ro, 22 ianuarie
2009, ora 08.06.57
în care la aproximativ două săptămâni de la declanşarea conflictului, mai exact în data
de 5 ianuarie 2009, premierul rus, Vladimir Putin, i-a cerut preşedintelui Gazprom
să reducă urgent volumul de gaz livrat Europei, în cadrul întâlnirii desfăşurate la
reşedinţa premierului, şeful Gazprom, Aleksei Miller afirmând că “de la 1 ianuarie,
63,5 milioane metri cubi de gaz au fost furaţi de Ucraina” (www.6am.ro, Putin cere
Gazprom să reducă urgent volumul gazelor pentru Europa).
Pornind de la acest fapt, dacă luăm spre exemplu un aspect legat de pierderile
suferite în cazul României, caz care poate fi extins şi în ceea ce priveşte celelalte state
europene, ne putem da seama de proporţiile pierderilor: „Criza gazului de la începutul
acestui an a dus la pierderi pentru companiile din România de 35 milioane de dolari,
sumă care reprezintă valoarea importurilor pe care ar fi trebuit să le primească în
această perioadă. (…) În situaţii normale, România importă zilnic din Rusia circa 10
milioane de metri cubi, prin două puncte de livrare – Isaccea şi Medieşul Aurit, la
un preţ mediu de aproximativ 480 dolari mia de metri cubi. Pe 2 ianuarie, această
cantitate a scăzut cu 30%, pentru ca după 7 ianuarie, livrările să fie sistate complet.
Drept urmare, companiile intermediare din România au de returnat firmelor de pe
piaţa locală gaze în valoare de circa 35 de milioane de dolari. (…) Gazprom livrează
gaze în România prin doi intermediari: WIEE (joint-venture între Gazprom şi BASF) şi
Imex Oil, companie înregistrată în Cipru, controlată de afaceristul rus Vitali Matsitski,
ce deţine şi combinatele de aluminiu din România. Potrivit unor estimări, Gazprom
este datoare la nivel european cu livrări neonorate de circa 500 milioane dolari”
10
.
Reducerea livrărilor de gaze din cauza disputei ruso-ucrainene a lovit şi celelalte
ţări ale Europei Centrale şi de Est, în Bulgaria, Grecia, Macedonia şi Croaţia, fluxul
gazelor provenind din Rusia via Ucraina fiind total oprit, cu toate că aceste state au
semnat contracte cu Gazprom pe o perioadă de 30 de ani. Cel mai grav afectate au
fost Bulgaria şi Macedonia, dependente 100% de gazele din Rusia, Grecia şi Turcia
beneficiind de livrările de gaze direct din Rusia, prin conducta submarină Blue Stream.
Premierul bulgar, Serghei Stanişev, a decis reducerea cu două treimi a consumului
de gaze şi a cerut populaţiei să folosească tot mai puţin încălzirea pe bază de gaz.
Preşedintele Ghiorghi Pîrvanov a invocat chiar posibilitatea reactivării reactorului
3 de la centrala nucleară de la Kozlodui, închis în 2006 din motive de securitate,
în timp ce autorităţile din Slovacia sunt pregătite să declare chiar stare de urgenţă,
potrivit agenţiei de presă cehe CTK, citându-l pe ministrul slovac al Economiei. O
scădere de 75% a volumului de gaze s-a înregistrat şi în Cehia, iar în Polonia livrările
din Ucraina au scăzut cu 85%. Autorităţile de la Varşovia au precizat că au în vedere
limitarea consumului industrial de gaze. Situaţia din statele vestice şi nordice este
mai fericită, acestea beneficiind de resursele alternative de gaz din Marea Nordului
şi de alimentarea prin conducta Yamal, via Belarus. Furnizorii germani de gaze au
precizat că livrările din Ucraina au scăzut drastic, însă consumatorii nu vor fi afectaţi,
10 35 de milioane de dolari- pierderile României din războiul gazului, www.antena3.ro, 13
ianuarie 2009, ora 05.53.58
datorită rezervelor existente. În Austria, în ciuda reducerii cu 90% a fluxului de
gaze, compania OMV a precizat că va apela la rezerva de 1,7 miliarde de metri cubi.
Ministrul francez de Finanţe, Christine Lagarde, a fost singurul oficial european care
a declarat că furnizarea de gaze provenind din Rusia nu este perturbată. Rusia şi
Ucraina se acuză reciproc pentru haosul energetic european, după un scenariu identic
cu cel din ultimele trei ierni. Kievul e blamat pentru închiderea a trei dintre cele patru
gazoducte care transportă gazele către statele Uniunii Europene şi deturnarea a 65
de milioane de metri cubi de gaze destinate acestora. De cealaltă parte, preşedintele
ucrainean Viktor Iuşcenko acuză Gazprom că urmăreşte sistarea exporturilor către
UE. Disputa priveşte şi creşterea preţului la gazele livrate Kievului de la 179 la
450 de dolari pe mia de metri cubi, o sumă pe care Moscova ştie că Ucraina nu o
poate plăti. (Preţul mediu în UE este de 440 de dolari, iar consumatorii ruşi plătesc
doar 40 de dolari.) Gazprom a cerut şi achitarea unei datorii de circa 2 miliarde de
dolari, acumulată în 2008, în condiţiile în care Ucraina se zbate în criza financiară
şi a împrumutat 16 miliarde de dolari de la Fondul Monetar Internaţional. Kievul a
refuzat plata, reclamând că suma este datorată unei companii intermediare, deţinută
de Gazprom. Uniunea Europeană nu are o politică energetică comună şi acţionează
ineficient pentru ieşirea din criză. Preşedinţia cehă a Uniunii Europene a precizat că
ia în calcul un summit UE-Rusia-Ucraina, dar preferă ca ambele state să ajungă la o
înţelegere fără mediere europeană.
11
Trecând peste toate aceste inconveniente ce afectează în mod absolut evident
neutralitatea şi independenţa, aspecte pe care le consider esenţiale din punctul de
vedere al deontologiei profesionale în domeniul medierii, putem afirma că intervenţia
UE ca a treia parte în soluţionarea alternativă a conflictului ruso-ucrainean ridică şi
alte probleme destul de serioase.
În primul rând, intervenţia nu este dorită, iniţial, de niciuna dintre cele trei părţi:
nici de cele două state aflate în dispută, nici de Uniunea Europeană devenită ulterior
mediator al unui conflict care o afectează în mod direct. Presa de la acea vreme a
consacrat spaţii ample refuzului autorităţilor de la Moscova şi Kiev de a fi mediate
de oficialii europeni, dar s-a dedicat, în acelaşi timp, şi prezentării dorinţei UE de a
nu fi implicată ca mediator în această criză.
Avem de-a face, pe de o parte, cu somaţii din partea Rusiei legate de excluderea
statului din acordurile şi programele internaţionale, pe de altă parte cu ameninţările
formulate de oficialii Uniunii Europene la adresa autorităţilor de la Moscova şi Kiev
pentru încetarea conflictului, dar şi cu încercarea de neimplicare din partea aceleiaşi
Uniuni Europene care, la un moment dat, considera că problema crizei gazului este
una bilaterală ruso-ucraineană.
«Uniunea Europeană nu intenţionează să se amestece în conflictul dintre
Rusia şi Ucraina referitor la livrarea de gaze naturale, a sugerat duminică un
purtător de cuvânt al UE, apreciind că acesta este „o problemă bilaterală”.
11 Ciubotaru, Răzvan, Iarna rusească îngheaţă Europa, Bucureşti, Cotidianul, 6 ianuarie
2009.59
Răspunzând apelului adresat de Gazprom, care a cerut Uniunii Europene
să supravegheze tranzitul gazelor naturale ruseşti pe teritoriul Ucrainei,
purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene, Ferran Tarradellas a declarat că,
deşi UE urmăreşte livrările de gaze ruseşti în Europa, este vorba „în principiu,
de o problemă între Rusia şi Ucraina”.
Cele două părţi „trebuie să se asigure că gazele cumpărate de Europa ajung
în Europa şi acest lucru îl urmărim”, a spus el. „Este o problemă bilaterală şi
trebuie rezolvată de cele două părţi”, a adăugat Tarradellas.
Un purtător de cuvânt al preşedinţiei cehe a UE a reamintit, la rândul său, că
nu există nici un sistem independent care să permită măsurarea volumului de
gaze care tranzitează teritoriul ucrainean.
Purtătorul de cuvânt al Gazprom, Serghei Kuprianov, a declarat că observatorii
angajaţi de grupul rusesc nu au acces la sistemele de măsurare a presiunii de
la staţiile de pompare ucrainene şi că a adresat Comisiei Europene o scrisoare
în care propune ca aceasta „să supravegheze volumul de gaze care tranzitează
Ucraina”.
„Nu ne vom angaja într-o mediere. Situaţia este extrem de opacă şi există
informaţii contradictorii privind problema responsabilităţilor”, a afirmat
purtătorul de cuvânt al preşedinţiei cehe, adăugând că „este necesar un sistem
de măsurare mai eficient, nu numai la graniţa UE, ci şi între Rusia şi Ucraina”».
12
La rândul lor, atât Rusia, cât şi Ucraina, cele două părţi implicate în mod direct
în conflict, exprimă poziţii foarte clare împotriva implicării Uniunii Europene în
calitate de mediator al crizei.
Astfel, după ce Gazprom a anunţat că, în condiţiile în care Ucraina a refuzat preţul
preferenţial de 250 de dolari pe 1.000 de metri cubi de gaz, va fi nevoită să achite
preţul european de 450-470 de dolari pe 1.000 de metri cubi, autorităţile ucrainene,
prin vocea preşedintelui Iuscenko, afirmă la modul cel mai răspicat posibil că nu va
ceda în conflictul gazelor şi, mai mult, că nu are în niciun caz nevoie de intervenţia
Uniunii Europene în calitate de mediator. Viktor Iuscenko insistă ca Ucraina să nu
plătească mai mult de 205 dolari pe 1.000 de metri cubi de gaz, afirmând că acesta
este preţul real rezultat în cazul Germaniei prin scăderea preţului de tranzit.
„Pe de altă parte premierul Iulia Timoşenko crede că Moscova şi Kievul ar trebui
să ajungă la un nou acord privind livrarea de gaz fără medierea Europei. „Discuţiile
privind un contract pentru livrarea de gaz natural către Ucraina sunt o problemă
bilaterală, iar Rusia şi Ucraina ar trebui să se descurce singure”, declara Timoşenko
la o conferinţă de presă. Doar cu o zi înainte ministrul său al Energiei, Iuri Prodan,
declara că şi-a asigurat acceptul preliminar al UE pentru o mediere în actuala dispută
a gazului”
13
.
12 UE consideră criza gazelor dintre Ucraina şi Rusia o problemă „bilaterală”, Mediafax
(preluare Agence France Presse), 4 ianuarie 2009, ora 22.27, www.mediafax.ro
13 Ucraina nu vrea să plătească mai mult de 205 dolari pentru gazul rusesc şi susţine că nu
are nevoie de UE, www.antena3.ro, 15 ianuarie 2009, ora 01.2460
În acelaşi timp, Rusia avertizează că îşi va revizui relaţiile cu Uniunea Europeană
dacă interesele Moscovei vor fi ignorate şi cere autorităţilor europene să nu o mai
excludă din acordurile energetice internaţionale, ameninţând că s-ar putea orienta
spre pieţe non europene, premierul rus Vladimir Putin afirmând, în acelaşi context
(prezentarea raportului de activitate în faţa Dumei de stat), că „în câteva săptămâni va
fi dat în folosinţă oleoductul dinte Siberia de Est spre Oceanul Pacific, până la graniţa
cu China”, iar Rusia va creşte producţia de gaz lichefiat pentru livrări alternative către
SUA şi regiunea Asia Pacific, în locul Europei.
«Anterior, ministrul Energiei, Serghei Şmatko, declarase că Rusia a fost
exclusă de la discuţii la o conferinţă internaţională de investiţii de la Bruxelles
referitoare la modernizarea reţelei de gazoducte ucrainene, adăugând că
această conferinţă, organizată de Comisia Europeană, a fost limitată la discuţii
între Ucraina şi UE. Cu toate acestea, agenţia ucraineană de presă Unian scria
că Bruxelles şi Kiev doreau să implice Moscova în modernizarea reţelei dacă
Rusia doreşte să ia parte la proiect. „Ucraina, ca şi UE, are intenţia clară de
a atrage Rusia ca partener în programul de modernizare şi reconstrucţie”, a
declarat premierul Iulia Timoşenko. Pe de altă parte, liderul de la Moscova
a mai apreciat că declaraţia privitoare la piaţa gazului, adoptată de Ucraina
şi UE, este prost gândită şi neprofesionistă. Putin a specificat că anterior,
Comisia Europeană a refuzat să îşi combine eforturile cu Rusia pentru a
aloca fonduri în comun Ucrainei, a cărei economie a fost grav lovită de criza
financiară globală. „A discuta despre problema unei creşteri a livrărilor de gaz
via Ucraina fără principalul furnizor este pur şi simplu absurd”, a adăugat
Putin, precizând încă că ţara sa este dispusă la lanseze „lucrări constructive
comune cu toţi partenerii” săi, atât timp cât se face „auzită”»
14
.
Declaraţiile „belicoase” apar, iar tensiunile se amplifică în contextul în care, la
jumătatea lunii martie 2009, Ucraina a prezentat la Bruxelles un plan de investiţii
pentru a spori capacitatea gazoductelor sale de la 140 de miliarde metri cubi pe an cu
încă 60 de miliarde. Ucraina a cerut ajutorul investitorilor europeni pentru punerea
în aplicare a acestui proiect, estimat la 5,5 miliarde de euro. Potrivit unor studii ale
CE, Kievul are nevoie de 2,5 miliarde de euro pentru a-şi renova infrastructurile.
În aceeaşi perioadă (23 martie 2009), Ucraina, Comisia Europeană şi trei bănci
internaţionale au semnat o declaraţie de cooperare, destinată să încurajeze investiţiile
şi să prevină repetarea unei crize a gazului precum cea de iarna aceasta, provocată
de diferendul comercial dintre Kiev şi Moscova. Potrivit declaraţiei comune, Ucraina
va lua măsuri pentru a garanta că operatorul de tranzit devine o entitate comercială
independentă, care poate stabili tarife corecte şi transparente pentru serviciile de
transport de gaz, şi va închiria imensele depozite de gaz pe care le are unor terţe părţi.
14 Putin: Rusia îşi va revizui relaţiile cu UE dacă este ignorată, www.antena3.ro, 24 martie
2009, ora 01.30.61
În momentul în care presiunile devin cu adevărat copleşitoare pentru autorităţile
celor două state, conflictul economic şi cel manifestat la nivelul declaraţiilor se
transformă în conflict diplomatic acut, ajungându-se chiar la încercări de rupere a
relaţiilor diplomatice, tentative prezentate de presa de la acea vreme: „Ambasadorul
rus la Kiev, Viktor Cernomîrdin, a fost convocat la Ministerul ucrainean de Externe
şi a fost informat că ar putea fi declarat persona non grata şi alungat din ţară, din
cauza unor „declaraţii neamicale şi extrem de nediplomatice”, la adresa Ucrainei şi
a conducerii acesteia”.
Ministrul de externe, Volodimir Ogrizko, „a emis un protest pentru încălcarea
normelor şi eticii diplomatice”.
În acest context, Ucraina „poate recurge la dispoziţiile articolului 9 din Convenţia
de la Viena despre relaţiile diplomatice”, care prevede posibilitatea declarării unui
diplomat străin persona non grata, a avertizat ministerul.
Această ameninţare a Kievului riscă să tensioneze şi mai mult relaţiile dintre Kiev
şi Moscova, încordate de câţiva ani.
Cernomîrdin a criticat în mod repetat Ucraina pentru poziţia ei în privinţa gazului.
Referindu-se la acest aspect el a calificat situaţia ca fiind „o prostie şi o bufonerie, iar
totul pleacă de la conducerea Ucrainei”
15
.
Atitudinea celor trei părţi se schimbă radical în momentul în care pierderile
economice ale statelor europene ating o consistenţă considerabilă. Într-o primă
fază, la jumătatea lunii ianuarie 2009, Rusia şi Ucraina se declară dispuse să reia
negocierile, în timp ce, într-o a doua etapă, autorităţile comunitare încep să se implice
în încercarea de soluţionare conflictului pe cale amiabilă, iar cele două părţi, Ucraina
şi Rusia, acceptă medierea pentru încheierea crizei şi reluarea relaţiilor comerciale.
Una dintre cele mai importante încercări ale oficialilor euopeni de a media conflictul
vine chiar din partea unui europarlamentar român, Adrian Severin, care iniţiază, la
Bruxelles, o încercare de mediere a conflictului dintre Gazprom şi Naftogaz.
În calitate de membru al Comisiei de Afaceri Externe a Parlamentului European,
europarlamentarul român a coprezidat şedinţa Comisiei la care au participat preşedinţii
companiilor implicate în conflictul comercial al gazului: Gazprom (Rusia) şi Naftogaz
(Ucraina), alături de comisari europeni şi membri ai parlamentului european.
Politicianul român a ascultat luările de poziţie ale lui Aleksei Miller, preşedintele
Gazprom, şi Oleh Dubina, de la Kiev, care au prezentat poziţiile adoptate de părţi în
criza care a devenit una europeană, pentru a se contura anumite soluţii pe termen scurt.
Adrian Severin a declarat, la acea vreme (8 ianuarie 2009), agenţiei Agerpress că
Parlamentul European va încerca o repunere, în alţi termeni, a problemei: „Preşedinţia
cehă a UE a spus că este o dispută cu caracter comercial. Or, noi, Parlamentul European,
spunem că este o problemă politică. Dacă defineşti problema greşit nu ai cum să o
soluţionezi”.
15 Ucraina l-ar putea expulza pe ambasadorul rus, www.antena3.ro, 18 februarie 2009, ora
08.01.62
Conform interviului acordat de europarlamentarul român agenţiei Agerpress,
Parlamentul European nu a urmărit în niciun caz să găsească vinovaţi, ci doar rezolvarea,
fie şi temporară, a situaţiei: “Singura noastră motivaţie este obligaţia faţă de cetăţeni,
să aibă gaze în casă şi să poată să treacă fără probleme peste această criză”.
Pornind de la schimbarea categorică de atitudine şi admiţând că am ajuns în punctul
în care avem de-a face cu un conflict care se pretează la soluţionarea abiabilă prin
intervenţia celei de-a treia părţi, în mod absolut categoric, tensiunile declanşate între
autorităţile de la Moscova şi Kiev pe tema preţului gazelor naturale au avut la bază
percepţia existenţei unei lipse de voinţă, pe de o parte din partea Rusiei de a acorda
un preţ preferenţial Ucrainei, iar pe de altă parte din partea autorităţilor de la Kiev de
a accepta noile condiţii de piaţă sau cel puţin o negociere a preţului solicitat de Rusia.
Această percepţie a incapacităţii sau, mai mult, a lipsei unei voinţe ferme din
partea celeilalte părţi de a se ajunge la o soluţie acceptabilă, rezonabilă, sustenabilă
şi satisfăcătoare pentru ambii actori a determinat, într-o primă fază, apariţia unei stări
tensionate între cele două părţi, tensiune care a degenerat în declanşarea unui conflict
ce a traversat etape diverse, de la cele scriptice (formularea pretenţiilor financiare,
respectiv contractuale), la ameninţările cu declanşarea reducerii presiunii gazului sau
cu sistarea furnizării, până la declanşarea propriu zisă a conflictului: reducerea propriu
zisă a furnizării gazelor naturale de către Rusia, închiderea conductelor ucrainene,
acuzaţiile oficiale publice, declanşarea conflictului diplomatic, lansarea presiunilor
asupra unei a treia părţi în măsură să pună, la rândul ei, o presiune considerabilă
asupra uneia sau a celeilalte părţi implicate în tensiune.
Se poate observa, astfel, că, în acest moment, conflictul întruneşte toate caracteristicile
şi condiţiile necesare pentru realizarea medierii:
1. Disputa este manifestă (părţile au depăşit etapa corespondenţei şi au intrat în cea
a măsurilor radicale), iar caracterul contradictoriu al obiectivelor părţilor este
evident (în timp ce Rusia urmăreşte creşterea preţului gazului metan furnizat,
Ucraina doreşte obţinerea unui preţ cât mai scăzut, preferenţial).
2. Părţile au sistat comunicarea în urma resentimentelor apărute şi a escaladării
emoţionale a disputei, fapt care împiedică contactul direct şi soluţionarea prin
negociere – avem de-a face aici, totuşi, cu existenţa, în anumite limite, a unei
comunicări (prin intermediul declaraţiilor oficiale, publice), însă aceasta este
extrem de tensionată şi deloc constructivă, în condiţiile în care nivelul disputei
şi al orgoliilor este atât de ridicat încât existenţa unei comunicări eficiente
devine, practic, imposibilă.
3. Părţile sunt interesate în menţinerea relaţiei, cel puţin, în stoparea deteriorării
acesteia din punctul de vedere al contactelor economice şi contractuale şi al
implicaţiilor acestor contacte. De asemenea, prin apelul la mediere, părţile
încearcă să evite, de comun acord, atingerea unui nivel mult prea mare al
costurilor conflictului, respectiv al pagubelor şi, ulterior, al eventualelor
daune materiale care ar putea fi solicitate fie de una sau alta dintre părţi, fie
de aşa numitele victime colaterale, respectiv statele Uniunii Europene ale 63
căror economii au fost grav afectate de criza gazului, mai concret de reducerea
semnificativă a presiunii.
4. Părţile au ajuns în momentul în care consideră necesară prezenţa unei părţi
neutre, neavând interese directe în disputa dintre ele, dar având o cunoaştere
profundă a domeniului în care se manifestă disputa şi o experienţă semnificativă
în gestionarea conflictelor diplomatice, organizaţia care îndeplineşte rolul de
mediator având, în mod obligatoriu, autoritate diplomatică asupra actorilor
implicaţi în conflict. De asemenea, implicarea celei de-a treia părţi în soluţionarea
conflictului, conştientizată, solicitată şi agreată de actorii disputei, are scopul
facilitării identificării unui compromis acceptabil de către ambii disputanţi.
5. Actorii implicaţi în conflict doresc identificarea unei ieşiri din starea de tensiune
şi, mai mult decât atât, doresc să fie parte în conturarea unei soluţii reciproc
acceptabile, să participe activ la procesul de soluţionare a conflictului.
În condiţiile în care conflictul a trecut prin toate fazele posibile, implicarea celei
de-a treia părţi, respectiv a Uniunii Europene în calitatea sa de mediator s-a produs în
momentul în care toate părţile implicate în starea conflictuală erau pregătite pentru
această intervenţie, au conştientizat necesitatea apelării la o metodă alternativă de
soluţionare a disputei şi, nu în ultimul rând, au acceptat în mod unanim prezenţa şi
identitatea mediatorului.
Cu toate acestea, intervenţia UE-mediator nu respectă nici toate etapele unui
proces clasic de mediere, nici toate normele deontologice acceptate şi recunoscute
la scară largă.
Etapa de pregătire a procesului de mediere a fost temeinic parcursă, printr-o analiză
aprofundată a conflictului şi a background-ului fiecăreia dintre părţile implicate în
dispută, însă am avut de-a face cu o observare activă, UE implicându-se frecvent, în
această perioadă, în calitate de actor al conflictului.
În cadrul acestei prime etape, a fost identificată însă poziţia fiecăruia dintre
actorii implicaţi în derularea disputei, a fost efectuată analiza cauzelor care au dus
la declanşarea şi, ulterior, la escaladarea conflictului, această analiză cuprinzând
nu doar motivaţia conflictului, ci şi punctele de vedere şi obiectivele fiecărei părţi.
Cea de-a doua etapă a procesului de mediere, introducerea sau prima întâlnire
a mediatorului cu părţile, a fost reprezentată de reuniunea Comisiei de Afaceri
Externe a Parlamentului European din data de 8 ianuarie 2009, şedinţă coprezidată de
europarlamentarul român Adrian Severin, care a cuprins, într-o primă fază, prezentarea
intenţiei de mediere a conflictului, precum şi prezentarea poziţiei celor două părţi
implicate direct, părţi care recunoscuseră, în prealabil, avantajele medierii disputei
şi necesitatea atingerii unei soluţii de compromis.
Ceea ce s-a încercat în primul rând în cadrul procesului de mediere a fost deschiderea
canalelor de comunicare, însă mai degrabă prin poziţii categorice şi presiuni, aşa cum
am putut observa din prezentarea realizată până acum, decât printr-o atitudine neutră.
S-a încercat, în mod evident, după explorarea atentă a divergenţelor (majorarea
preţului gazelor naturale vs. economii bugetare), identificarea punctelor comune
celor două părţi, respectiv dorinţa de deblocare a relaţiei de colaborare comercială. 64
Au fost identificate şi blocajele imediate şi evidente în ceea ce priveşte procesul
de detensionare a relaţiilor dintre autorităţile de la Moscova şi cele de la Kiev, unul
dintre cele mai importante dintre ele fiind reţinerile celor două părţi în ceea ce priveşte
desfăşurarea de observatori pentru supravegherea tranzitului gazului prin Ucraina,
condiţie esenţială pentru reluarea livrărilor de gaz către Europa.
Avem de-a face şi cu o a treia etapă a procesului de mediere, mai exact întâlnirile
separate cu părţile, prima fiind aceea desfăşurată la doar două zile după şedinţa
Comisiei pentru Afaceri Externe a PE, în data de 10 ianuarie 2009, în apropiere de
Moscova, între Preşedinţia cehă a Uniunii Europene (premierul ceh Mirek Topolanek)
şi autorităţile de la Moscova (premierul rus Vladimir Putin). Întâlnirea a avut loc după
ce, în plin proces de mediere, în data de 7 ianuarie 2009, a avut loc suspendarea totală
a livrărilor de gaz rusesc spre Europa prin Ucraina.
Pe de altă parte, în noaptea de 10 spre 11 ianuarie 2009, şeful Comisiei Europene,
Jose Manuel Barroso, a purtat convorbiri cu preşedintele ucrainean, în timp ce
comisarul pentru energie Andris Piebalgs a discutat cu oficiali ruşi, finalizând detaliile
misiunii de observatori europeni pentru Ucraina. Aceasta după ce preşedinţia cehă
a UE anunţase în seara zilei de 8 ianuarie 2009 că a obţinut acordul Rusiei pentru
trimiterea de observatori care să supravegheze livrările de gaz rusesc către Europa
prin Ucraina, ceea ce ar fi deschis calea către o reluare a aprovizionării cu gaz.
Putem observa astfel că avem de-a face cu un prim pas spre construirea acordului
ce pune capăt conflictului sau, cel puţin, crizei cazului, aproximativ zece observatori
europeni urmând să fie acceptaţi la opt staţii de măsurare a gazului de pe teritoriul
ucrainean, preşedinţia cehă a UE declarându-se „destul de optimistă” în ceea ce
priveşte reluarea livrărilor de gaz rusesc spre Europa.
Atingerea unor prime compromisuri a deschis calea spre o nouă şedinţă comună
de mediere, programată pentru data de 16 ianuarie 2009, la Bruxelles, în cadrul
reuniunii Grupului european de coordonare în domeniul gazului, din care fac parte
experţi din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, reuniune la care au fost
invitaţi şi reprezentanţii Naftogaz şi Gazprom.
În cadrul reuniunii, privite, în cazul de faţă, drept a doua şedinţă parte a procesului
de mediere, experţii europeni au făcut bilanţul riscurilor de penurie de gaz şi au
examinat eventuale ajutoare pentru ţările cele mai afectate.
Cea de-a doua şedinţă comună desfăşurată cu asistenţa UE – mediator a avut aşadar
drept obiectiv principal sublinierea şi întărirea punctelor comune ale celor două
părţi, precum şi a riscurilor existente în cazul unui eşec al procesului de mediere, în
vederea construirii unui acord prin generarea opţiunilor de beneficii reciproce, prin
consolidarea criteriilor obiective în favoarea atingerii acestui acord, precum şi prin
realizarea câte unui acord parţial pentru fiecare problemă în parte.
După parcurgerea tuturor acestor etape al căror rezultat principal este reducerea
barierelor comunicaţionale şi restabilirea unui sistem coerent de comunicare, a urmat
etapa construirii acordului. 65
Rezultatul implicării Uniunii Europene în calitate de mediator în criza gazelor
ruso – ucraineană a avut drept rezultat final reluarea relaţiilor de comunicare şi,
implicit, a celor comerciale dintre Rusia şi Ucraina, cel mai important rezultat fiind
însă reluarea livrării de gaz către statele europene în data de 13 ianuarie 2009, după
6 zile de întrerupere.
Sfârşitul crizei energetice, care a lăsat majoritatea ţărilor din Europa, în special
din Balcani, fără gaz pe fondul unuia dintre cele mai severe valuri de frig, a avut loc
însă abia după ce după ce autorităţile de la Moscova şi Kiev au semnat un acord la
Bruxelles, cu medierea Comisiei Europene care stabileşte procedura de amplasare
de observatori internaţionali în punctele strategice ale extinsei reţele de gazoducte
care traversează Ucraina.
Delegaţia celor 75 de experţi internaţionali, 25 pentru fiecare din cele trei părţi
implicate (Uniunea Europeană, Rusia şi Ucraina), avea menirea de a veghea dacă
volumul de gaz care intră în Ucraina din Rusia este acelaşi cu cel care iese din Ucraina
către Europa, cu alte cuvinte dacă acuzaţiile aduse de Moscova Kievului cu privire
la furtul de gaze sunt sau nu justificate, reale.
Pentru eliminarea oricărei suspiciuni, dar şi pentru menţinerea unui nivel cât
mai ridicat de obiectivitate, în cadrul misiunii au fost incluşi experţi de la Comisia
Europeană, de la Ministerele Energiei din Rusia şi Ucraina, de la Gazprom şi Naftogaz
şi de la fiecare dintre următoarele companii europene: GDF Suez, Societe Generale
de Surveillance S.A. (Franţa), E.ON Ruhrgas AG, Wingas GmbH (Germania), RWE
Transgas a.s (Cehia), SPP a.s. (Slovacia), EconGas GmbH (Austria), ENI SpA (Italia),
FGSZ Ltd. (Ungaria), EAO Sofiagaz (Bulgaria), Public Gas Corporation of Greece
(Grecia), JSC Moldovagas (Republica Moldova) şi Statoil Hydro (Norvegia).
Rezultatul procesului de soluţionare a conflictului pe cale amiabilă pare să fie
avantajos pentru ambele părţi implicate în conflict, însă – şi aici revenim la premisa
privind nerespectarea principiilor deontologice – marele câştigător al procesului
de mediere este chiar mediatorul – Uniunea Europeană – care obţine principalele
beneficii de pe urma reluării furnizării gazelor, fapt care ne determină să ne menţinem
suspiciunea legată de lipsa de neutralitate şi independenţă a mediatorului.
Pe de altă parte, avem de-a face cu un mediator colectiv, ai cărui reprezentanţi
se schimbă în permanenţă – Comisia Europeană, Parlamentul European, Preşedinţia
cehă a UE – fapt care face imposibilă identificarea unui partener coerent şi constant
în procesul de mediere, îngreunându-l şi încetinindu-l în mod cert. De asemenea,
în condiţiile în care partenerii de dialog, reprezentanţii celor două părţi implicate
direct în conflict (autorităţile de la Moscova şi Kiev) sunt aceiaşi, bine definiţi, cu un
anumit nivel de autoritate la nivel internaţional, ne lovim de o oscilare a autorităţii
mediatorului însuşi ca organism eterogen, nedefinit şi lipsit de coerenţa continuităţii.
Putem observa, în aceste condiţii că nu am analizat un proces de mediere clasic,
construit după tiparele procedurale existente în domeniul medierii, deşi, în mare,
le respectă. 66
Concluzii
Motivaţia care a stat la baza acestei selecţii a studiului de caz a fost dorinţa de a
demonstra că un proces de mediere este, prin excelenţă, un exerciţiu de comunicare,
fapt care îi oferă un nivel destul de ridicat de libertate şi posibilitatea construirii
în jurul unui obiectiv bine definit – atingerea acordului şi restabilirea relaţiei de
comunicare – cu respectarea, totuşi, a unor etape şi caracteristici prestabilite – analiza
conflictului, alegerea momentului, stabilirea întâlnirilor, depistarea punctelor comune
şi a avantajelor reciproce ale acordului şi, cel mai important, acceptarea liberă a
intervenţiei celei de-a treia părţi de către actorii direct implicaţi în conflict.
Bibliografie:
1. American Arbitration Association, „A Beginner’s Guide to Alternative Dispute
Resolution”, 2006, [Online] disponibil la http://www.lectlaw.com/files/adr11.htm.
2. American Arbitration Association, A Guide for Commercial Arbitrators, 2004.
3. Beer, J.E. şi Stief, E., The Mediator’s Handbook, Gabriola Island, Canada: New
Society Publishers, 1997.
4. Bennet, M.D. şi Hermann, M.S.G., The Art of Mediation, Indiana, USA: NITA
Publications, 1997.
5. Berchovitch, J., Resolving International Conflicts, The Theory and Practice of
Mediation, Boulder, USA: Lynne Rienner Publishers, 1984.
6. Berridge, G.R., Diplomacy. Theory and Practice, Londra: Prentice Hall, 1995.
7. Codul de etică şi deontologie profesională a mediatorilor, [Online] disponibil la
http://www.mediator-apmr.ro/nationala.php?id=17.
8. Codul european de conduită pentru mediatori, [Online] disponibil la http://
medierea.ro/wp/?p=66.
9. Deutsch, M., Coleman, P.T. şi Marcus, E.C. (Editori), The Handbook of Conflict
Resolution: Theory and Practice (2nd ed.), San Francisco, CA: Jossey-Bass, 2006.
10. Dana, D., Conflict Resolution, Sydney: Mc Graw Hill, 2001.
11. Fisher, R., Patton, B. şi Urry, W.L., Getting to Yes. Negotiating Agreement Without
Giving In (Ediţia a 2-a), New York: Penguin Books, 1991.
12. Gherga, E. şi Gherga, G., Medierea conflictelor, Timişoara: Institutul Intercultural,
2008.
13. Goodman, A.H., Basic Skills for the New Mediator, Rockville: Solomon Publications,
1994.
14. Grant, W., Rezolvarea conflictelor, Bucureşti: Ed. Polirom, 1998.
15. Petelean, A., Medierea- metodă de soluţionare a situaţiilor conflictuale, Bucureşti:
Ed. Polirom, 2004.

(Visited 15 times, 1 visits today)
 

Lasă un răspuns