Medierea conform noului Cod de procedură civilă

 

Preambul

Despre mediere, au fost scrise o serie de lucrări, în marea lor majoritate în format online[1], la care vom face referire parțial, în cele ce urmează, însă prea puțin a fost abordată problema unor implicații procesuale ale acestei instituții în contextul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă. În cele ce urmează, ne-am propus să formulăm câteva întrebări pe care practicianul dreptului și justițiabilul deopotrivă și le vor pune în viitorul apropiat și să încercăm să oferim câteva răspunsuri.

1. Mediere obligatorie versus mediere facultativă

1.1 Obiectul medierii

Pentru a determina obiectul medierii, cu alte cuvinte, cazurile în care părțile pot recurge la mediere și, dintre acestea, pe acelea în care medierea este obligatorie, trebuie să coroborăm dispozițiile art. 2 cu cele ale art. 601 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, modificată și completată[2].

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (5) din legea medierii, părțile pot recurge la mediere atunci când este vorba despre drepturi de care ele pot dispune. Alin. (4) al aceluiași articolexclude din obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum și orice alte drepturi de care părțile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenție sau alt mod admis de lege. Noul Cod civil[3], în dispozițiile referitoare la domeniul de aplicare a contractului de tranzacție, deși nu arată expres ce poate constitui obiect al acestuia, reglementează cazurile exceptate, acestea fiind capacitatea sau starea civilă a persoanelor, precum și drepturi de care părțile nu pot să dispună potrivit legii. Per a contrario, obiectul contractului de tranzacție îl constituie drepturi de care părțile pot dispune. Comparând conținutul textelor din cele două acte normative, constatăm cu ușurință că ele nu diferă decât sub aspectul formulării, nu și acela al reglementării.

Rezumând, părțile pot recurge la mediere ori de câte ori este vorba despre drepturi de care acestea pot dispune.

Art. 31 din legea medierii prevede că mediatorul trebuie să cunoască ce drepturi nu pot face obiectul medierii și, în cazul acestora, are obligația de a refuza medierea.

1.2. Momentul în care părțile pot recurge la mediere

Ca și în cazul tranzacției, acestea pot recurge la mediere pentru a preîntâmpina un litigiu, pentru a stinge un litigiu sau, chiar după pronunțarea unei hotărâri judecătorești sau în situația existenței unui alt titlu executoriu, pentru a conveni asupra modalității de executare a obligației cuprinsă în acesta, deci inclusiv în faza executării silite [art. 2.267 NCC, alin. (1)].

1.3. Ședința de informare obligatorie

1.3.1. Ședința de informare prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată

Din textul art. 2 alin. (1) din legea medierii, rezultă că părțile nu sunt obligate să parcurgă procedura medierii, dar, în cazurile expres prevăzute de lege, au obligația de a participa la o ședință de informare privind avantajele medierii.

Conform acestui text, există această obligație în sarcina părților în cazul conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de lege. Acest articol debutează cu mențiunea „dacă legea nu prevede altfel”, de unde s-ar putea deduce că toate litigiile enumerate în text (sau în alte texte speciale) sunt obiect al medierii, cu excepțiile prevăzute de lege.

În realitate, așa cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (12) din lege, ce reglementează sancțiunea pentru nerespectarea acestei obligații și face trimitere la dispozițiile art. 60alin. (1) lit. a) – f), legea medierii reglementează expres care sunt materiile în care participarea la ședința de informare este obligatorie, acestea fiind: protecția consumatorului [lit. a), care trebuie coroborată și cu art. 2 alin. (2) din lege], dreptul familiei [ lit. b), în situațiile prev. de art. 64, respectiv în ceea ce privește continuarea căsătoriei, partajul bunurilor comune, exercițiul drepturilor părintești, stabilirea domiciliului copiilor, contribuția părinților la întreținerea acestora, orice alte neînțelegeri care apar în raporturile dintre soți, cu privire la drepturi de care aceștia pot dispune potrivit legii), litigiile privind posesia, grănițuirea, strămutarea de hotare, orice alte litigii ce privesc raporturile de vecinătate[4] [lit. c)][5], în cauzele de malpraxis, dacă vreo lege specială nu prevede o altă procedură [lit. d)], în litigiile de muncă în legătură cu contractul individual de muncă [lit. e)], în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepția cazurilor în care s-a pronunțat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvență, a acțiunilor referitoare la registrul comerțului și a cazurilor în care părțile aleg să parcurgă procedura ordonanței de plată, prevăzută de art. 1.013-1.024 NCPC sau a cererilor de valoare redusă, prevăzută de art. 1.025-1.032 NCPC [lit. f)].

1.3.2. Ședința de informare pe parcursul litigiului din dispoziția instanței

Art. 21 NCPC (Încercarea de împăcare a părților) introduce, în cadrul principiilor fundamentale ale procesului civil, atribuția judecătorului de a încerca pe tot parcursul procesului împăcarea părților, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii și posibilitatea de a le recomanda soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere[6].

Dacă ne uităm la litigiile în care medierea este obligatorie, constatăm că, în cazul acestora sau, cel puțin, a unora dintre acestea, cum ar fi în materia litigiilor privind drepturile părinților cu privire la copiii lor minori sau raporturile de vecinătate, se ivesc, de multe ori, dificultăți aproape insurmontabile în faza punerii în executare a hotărârii judecătorești, ajungerea părților la un compromis ca urmare a îndrumării de împăcare făcută de judecător sau pe calea medierii fiind, astfel, un beneficiu, evitându-se impunerea unei soluții prin forța coercitivă a statului.

Textul art. 21 alin. (1) NCPC are o formulare aparent imperativă, întrucât prevede că „judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere”, însă acest text trebuie coroborat cu cel al art. 227 alin. (2) NCPC, ce prevede că „judecătorul poate invitapărțile să participe la o ședință de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri”, precum și cu dispozițiile legii medierii ce reglementează cazurile în care medierea este obligatorie.

O altfel de interpretare nici nu ar fi posibilă, pentru că ar însemna ca medierea să fie obligatorie în toate litigiile, o astfel de optică fiind contrazisă de dispozițiile legii speciale, ce restrâng medierea obligatorie la situații expres prevăzute.

În plus, aceasta ar însemna ca judecătorul să nu poată încerca niciodată singur împăcarea părților.

Credem că judecătorul recomandă părților medierea pe parcursul procesului atunci când nu poate încerca împăcarea fără a se supune riscului de a se antepronunța, ceea ce i-ar atrage recuzarea, conform art. 42 alin. (1) pct. (1) și art. 44 NCPC.

Din dispozițiile art. 227 alin. (2) și (3) NCPC și ale art. 61 alin. (1) din legea medierii, rezultă că judecătorul (în realitate, este vorba despre completul de judecată),  poate dispune ca părțile să participe la o ședință privind avantajele medierii și în cursul procesului, în acele litigii undemedierea este posibilă, fără a fi obligatorie, întrucât, în cazul medierii obligatorii, procedura aceasta trebuie parcursă anterior înregistrării cererii de chemare în judecată. Alin. (4) al art. 227 NCPC prevede că dispozițiile alin. (3) nu sunt aplicabile dacă părțile au încercat soluționarea litigiului prin mediere anterior introducerii acțiunii, indiferent dacă este vorba de mediere obligatorie prin lege, prin voința părților (în cazul existenței unei clauze de mediere) sau facultativă (adică, deși nici legea, nici convenția părților nu o prevede, reclamantul a recurs la această procedură în speranța că va soluționa cauza pe cale amiabilă).

2. Clauza de mediere

2.1. Independența clauzei de mediere

Art. 2 alin. (5) din legea medierii prevede că părțile pot introduce o clauză de mediere în orice contract ce are ca obiect drepturi de care acestea pot dispune, iar validitatea acestei clauze nu depinde de validitatea contractului. Desigur, este posibilă și încheierea unei convenții distincte, adițională celei inițiale, prin care părțile se obligă să recurgă la mediere înainte de a formula o cerere de chemare în judecată.

Care este utilitatea clauzei de mediere? Credem că ea prezintă importanță pentru situațiile în care parcurgerea ședinței de informare nu este obligatorie prin lege, pentru că efectul ei îl constituie introducerea obligativității acestei proceduri prin voința părților contractante. Așadar, deși legea nu obligă părțile să participe la o ședință de informare privind avantajele medierii, ele se obligă ca, în caz de divergențe derivând din contract, să parcurgă această procedură.

Despre ce fel de divergențe poate fi vorba? Nu este întâmplătoare prevederea referitoare laindependența clauzei de mediere față de contract (sau a contractului adițional încheiat ulterior), pentru că efectul acestei prevederi este că chiar în cazul în care contractul este nul sau anulabil și există divergențe între părți privind desființarea acestuia și repunerea lor în situația anterioară, acestea vor fi obligate să parcurgă procedura prealabilă referitoare la ședința de informare [întrucât, potrivit dispozițiilor art. 1.246 alin. (3) NCC, nulitatea poate fi constatată sau declarată prin acordul părților, deci nu este necesar să recurgă la instanță, fiind vorba de drepturi de care acestea pot dispune, dacă legea nu prevede altfel)].

2.2. Deosebirea dintre medierea obligatorie prin lege și cea obligatorie prin convenția părților – consecințe

Deosebirea față de situația în care parcurgerea acestei proceduri este obligatorie potrivit legii este aceea că lipsa ei nu poate fi invocată din oficiu de către instanță, ci numai de partea interesată, în temeiul art. 193 alin. (2) NCPC.

2.3. Ce obligații naște în sarcina părților clauza de mediere?

S-ar mai putea pune problema dacă, în cazul în care părțile ab initio, încă de la încheierea contractului ce naște obligații în sarcina lor sau ulterior, însă înainte de declanșarea litigiului, se înțeleg să recurgă la mediere, o astfel de înțelegere se referă la participarea la o ședință de informare, ca în cazul medierii obligatorii sau înseamnă că părțile sunt avizate asupra avantajelor medierii încă de la data încheierii contractului (sau a celui adițional), așadar, în această situație, ele ar trebui să încheie un contract de mediere.

Credem că cele două situații nu diferă, întrucât avantajele concrete ale medierii depind cauza concretă a litigiului ivit între părți în legătură cu contractul (indiferent că este vorba de executarea acestuia sau de vreun motiv de ineficacitate și, eventual, repunerea în situația anterioară).

2.4. Pot desemna părțile un mediator la momentul încheierii contractului?

Dacă pot insera o clauză de mediere în contract, nimic nu împiedică părțile să desemneze un posibil mediator (ca în cazul clauzei compromisorii sau a convenției de arbitraj – art. 545 NCPC).

3. Cine trebuie să participe la ședința de informare? Cererile incidentale. Conexitate

Deși art. 2 alin. (1) din legea medierii vorbește de obligația părților de a participa la ședința de informare privind avantajele medierii, alin. (12) al aceluiași articol prevede sancțiunea inadmisibilității pentru situația în care reclamantul nu și-a îndeplinit această obligație.

Pârâtul nu este obligat să participe la o astfel de ședință, însă neparticiparea lui nu afectează dreptul reclamantului de a se adresa instanței. Singura condiție pe care acesta trebuie să o îndeplinească este să se adreseze unui mediator care să-l notifice pe pârât în condițiile art. 43 din legea medierii, adresându-i o invitație scrisă, ce poate fi transmisă prin orice mijloc ce asigură confirmarea primirii textului [aceste mijloace sunt enumerate în art. 154 alin. (4)-(6) și art. 241 alin. (3) NCPC].

Ce se întâmplă în cazul cererilor incidentale, respectiv a cererii reconvenționale sau a cererilor de intervenție voluntară sau forțată formulate după înregistrarea cererii de chemare în judecată, într-un litigiu în care participarea la ședința de informare este obligatorie? Este obligat pârâtul care formulează cerere reconvențională sau partea care intervine voluntar ori cea care formulează o cerere de intervenție forțată a unui terț să parcurgă această procedură prealabilă? Credem că răspunsul trebuie să fie unul negativ, pentru că litigiul este deja declanșat, or rostul acestei proceduri este de a-l preîntâmpina[7].

Dacă cererea ar fi fost formulată distinct, în cadrul altui dosar, punându-se, eventual, problema conexității (art. 139 NCPC), parcurgerea acestei proceduri ar fi fost obligatorie, cel care formulează o astfel de cerere având poziția unui reclamant care investește instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu.

Calea diferită de formulare a cererii, așadar, poate pune în sarcina părții o obligație suplimentară sau, dimpotrivă, o poate scuti de îndeplinirea ei, după distincțiile menționate.

S-ar putea ridica, totuși, în mod legitim, întrebarea dacă, în cazul în care pârâtul, prin întâmpinare sau instanța din oficiu (acolo unde obligativitatea procedurii este prevăzută de lege) invocă excepția lipsei procedurii prealabile, iar reclamantul invocă excepția conexității, în măsura în care aceasta ar fi admisă, ar putea duce la respingerea excepției de inadmisibilitate pentru lipsa procedurii prealabile? Credem că răspunsul este unul negativ, din rațiunile deja arătate (calea aleasă). Un argument suplimentar ar fi și ordinea de soluționare a excepțiilor rezultând din dispozițiile art. 248 alin. (2) NCPC, excepția de inadmisibilitate premergând celei de conexitate (deși prima este una de fond și a doua de procedură)[8].

4. Sancțiunea neîndeplinirii obligației de participare la ședința de informare, dispoziții tranzitorii

Sancțiunea ce intervine în caz de neîndeplinire a obligației de participare la ședința de informare privind avantajele medierii diferă în funcție de natura legală, convențională sau judecătorească a acestei obligații.

4.1. Obligație legală sau convențională

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (12) din legea medierii, instanța va respinge ca inadmisibilăcererea de chemare în judecată în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa la ședința de informare în situațiile prevăzute de art. 601 alin. (1) lit. a) –f). În această situație, instanța poate invoca din oficiu excepția inadmisibilității, fiind vorba despre o normă imperativă. Menționăm că, potrivit dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. VII din OUG nr. 4/2013, care modifică art. III din OUG nr. 90/2012, sancțiunea inadmisibilității se aplică doar proceselor începute după data de 1 august 2013.

În cazul în care necesitatea procedurii prealabile rezultă din clauza de mediere inserată de părți în contract, conform art. 193 alin. (2) NCPC doar pârâtul, prin întâmpinare, poate invoca excepția inadmisibilității. Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, pârâtul poate invoca excepția la primul termen de judecată[9].

4.2. Obligație stabilită de instanță pe parcursul procesului

Dacă obligația de participare la ședința de informare a fost stabilită de instanță pe parcursul procesului, în temeiul art. 227 alin. (2) și (3) NCPC și art. 61 alin. (1) din legea medierii, sancțiunea este diferită după cum reclamantul sau pârâtul este cel care refuză să se prezinte la ședința de informare.

Astfel, în cazul reclamantului, vor fi aplicate dispozițiile art. 242 NCPC, întrucât, neîndeplinind o obligație stabilită în sarcina sa de instanță în cursul judecății, cauza va fi suspendată și nu va fi repusă pe rol până nu o îndeplinește în cursul termenului de 6 luni prev. de art. 416 alin. (1) NCPC, altminteri cererea se perimă[10].

Dacă pârâtul este cel care nu se conformează dispoziției instanței, textul art. 187 pct. 1 lit. f) NCPC privind posibilitatea aplicării unei amenzi nu acoperă această situație, întrucât se referă la refuzul părții de a se prezenta la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, în situațiile în care a acceptat, potrivit legii. Așadar, pârâtului i se poate aplica o amendă doar în cazul în care a acceptat la sugestia instanței să se prezinte la ședința de informare și, ulterior, nu a făcut-o.

Dacă pârâtul refuză în fața instanței să accepte această recomandare a instanței, în lipsa unei sancțiuni, credem că nici reclamantul nu va mai putea fi obligat să parcurgă această procedură, pentru că ar fi inutilă.

4.3. Dispoziții tranzitorii

Față de amânarea aplicării dispozițiilor privind inadmisibilitatea pentru data de 1 august 2013, este necesară găsirea unui răspuns privind sancțiunea sau lipsa sancțiunii pentru neîndeplinirea acestei proceduri prealabile.

Credem că soluția de suspendare a procesului prevăzută de art. 242 NCPC se poate aplica, fiind vorba de neîndeplinirea de către reclamant a unei obligații legale[11]. Aceasta, însă, după ce instanța va acorda un termen reclamantului în acest sens, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (21) din legea medierii. S-a susținut și opinia potrivit căreia, până la data de 1 august 2013, judecătorul poate doar recomanda medierea, în baza art. 21 și 227 NCPC, iar, în cazul în care părțile acceptă să se prezinte la o ședință de informare și ulterior nu o fac, se va putea aplica amenda prevăzută de art. 187 pct. 1 lit., f) NCPC[12]. Nu putem fi de acord cu o astfel de opinie, pentru că textul art. VII din OUG nr. 4/2013 amână doar aplicarea sancțiunii, nu și obligativitatea procedurii prealabile[13].

Este obligatorie parcurgerea procedurii medierii în cazul proceselor începute anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă?

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) NCPC, procesele în curs de judecată la data intrării în vigoare a codului rămân supuse vechii legi de procedură. Așadar, în cazul acestora, parcurgerea procedurii prealabile nu este obligatorie și nu trebuie dat un termen în sensul art. 2 alin. (21) din legea medierii pentru suplinirea acestui neajuns.

5. Costurile ședinței de informare

Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din legea medierii, mediatorul are dreptul la plata unuionorariu stabilit prin negociere cu părțile, precum și la restituirea cheltuielilor ocazionate de mediere.

Conform alineatului (3) al aceluiași articol, pentru ședința de informare, mediatorul nu poate pretinde onorariu.

Din coroborarea celor două texte, rezultă că ședința de informare nu este pe deplin gratuită,întrucât, deși nu se plătește un onorariu, partea este obligată să ramburseze cheltuielile ocazionate de notificarea celeilalte părți în temeiul art. 43 din lege. Soluția este rezonabilă, întrucât nu se poate pretinde mediatorului să avanseze aceste cheltuieli fără a le putea recupera. Poate că o soluție mai bună ar fi fost aceea potrivit căreia aceste costuri să fie acoperite dintr-un fond special, din bugetul Ministerului Justiției.

6. Ajutorul public judiciar în materie de mediere

În măsura în care partea nu are posibilitatea de a acoperi aceste costuri, ar putea sau nu beneficia de ajutor public judiciar? Conform dispozițiilor art. 20 teza I din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, modificată și completată „în cazul în care persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) sau (2) face dovada că, anterior începerii procesului, a parcurs procedura de mediere a litigiului, beneficiază şi de restituirea sumeiplătite mediatorului cu titlu de onorariu.” Suma la a cărei restituire partea are dreptul se stabileşte de instanţă, prin încheiere.

Textul naște mai multe probleme. O primă problemă este aceea dacă poate fi solicitat ajutor public judiciar în faza procedurii prealabile. Ce se întâmplă, însă, dacă partea nu are posibilități financiare de achitare a costurilor medierii sau poate achita costurile, cealaltă parte se prezintă, este de acord cu medierea, însă partea care a invitat la medierea sau ambele părți nu dispun de mijloacele materiale necesare achitării onorariului mediatorului, astfel că nu pot încheia contractul de mediere. Pot solicita, în această fază, ajutor public judiciar? O a doua problemă, față de redactarea textului, este dacă ajutorul public judiciar poate privi și costurile medierii, câtă vreme textul arătat se referă doar la onorariul mediatorului.

Pentru că procedura prealabilă de participare la ședința de informare nu presupune plata unui onorariu, plătindu-se doar costuri, textul trebuie interpretat nu în litera, ci în spiritul său, astfel că poate fi acordat ajutorul public judiciar după declanșarea procesului pentru costurile achitate mediatorului pentru ședința de informare.

Textul art. 20 din OUG nr. 51/2008 se referă doar de restituirea onorariului și ordonanța nu cuprinde vreun text care să permită expres acordarea ajutorului public judiciar în această formă și anterior declanșării unui proces. În cazul asistenței prin avocat pentru preîntâmpinarea unui proces, art. 6 lit. a) prevede expres că aceasta este posibilă și pentru preîntâmpinarea unui proces.

În această situație, partea care înregistrează cererea de chemare în judecată poate formula o cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma costurilor medierii și, eventual, pentru scutirea sau eșalonarea plății taxei judiciare de timbru. În procedura regularizării cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 200 NCPC, cererea de acordare a ajutorului public va fi soluționată de completul de judecată căruia i s-a repartizat cauza, iar termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (2) NCPC se va prelungi cu perioada necesară soluționării acestei cereri, incluzând perioada de soluționare a cererii de reexaminare în caz de respingere în temeiul art. 15 alin. (2) din OUG nr. 51/2008. În cazul exercitării unei căi de atac, art. 13alin. (3) din OUG nr. 51/2008, conține o prevedere expresă în sensul întreruperii termenului de exercitare a căii de atac în caz de formulare a unei astfel de cereri, însă, în ceea ce privește înregistrarea cererii de chemare în judecată, nu există vreo dispoziție referitoare la influența exercitării unei astfel de cereri asupra termenului de 10 zile în care trebuie regularizată cererea de chemare în judecată.

Dacă este respinsă cererea, procedura de regularizare merge mai departe. Dacă, însă, este admisă, ce se întâmplă? Ce se întâmplă dacă cererea de acordare a ajutorului public judiciar nu se referă și la taxa judiciară de timbru care trebuie achitată în primă instanță în cursul procedurii de regularizare, conform dispozițiilor art. 200 alin. (1) și art. 197 NCPC?

Textul art. 2 alin. (12) din legea medierii prevede că procedura poate fi parcursă și după declanșarea procesului, în termenul acordat de instanță în acest scop.

Acordarea termenului pentru parcurgea procedurii prealabile după fixarea primului termen de judecată este categoric neeconomicoasă pentru părți, pentru că aceasta ar însemna comunicarea cererii de chemare în judecată neînsoțită de dovada procedurii prealabile și, eventual, cheltuieli ocazionate pârâtului pentru formularea întâmpinării, în care să invoce lipsa acestei proceduri.

Credem că era indicat ca parcurgerea unei proceduri prealabile imperative să fie reglementată expres în procedura de regularizare a cererii. În lipsa unui text, instanța este obligată să stabilească primul termen de judecată conform dispozițiilor art. 201 NCPC și abia la acest termen să dea un termen părților pentru parcurgerea procedurii de mediere.

7. Actele mediatorului care dovedesc parcurgerea procedurii

a) În procedura prealabilă, conform dispozițiilor art. 2 alin. (11), „dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Dacă una dintre părţi refuză în scris participarea la şedinţa de informare, nu răspunde invitaţiei prevăzute la art. 43 alin. (1) ori nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare, se întocmeşte un proces-verbal, care se depune la dosarul instanţei” (s.n.).

Așadar, dacă toate părțile (reclamantul sau reclamanții și pârâtul sau pârâții) participă la ședința de informare, dar nu doresc medierea, se eliberează un certificat de informare.

Dacă pârâtul sau vreunul dintre pârâți refuză să se prezinte (textul vorbește de vreuna dintre părți, dar reclamantul sau reclamanții au obligația să se prezinte, altminteri nu satisfac procedura prealabilă), se întocmește proces verbal. De ce acest lucru? Pentru că ar fi de prisos explicarea avantajelor medierii doar reclamantului (reclamanților) dacă pârâtul nu este prezent.

b) În cursul procesului, art. 227 alin. (3) NCPC vorbește expres doar de proces verbal privind rezultatul ședinței de informare. Așadar, în această situație, toate părțile (inclusiv terții introduși voluntar sau forțat în proces) participă la ședința de mediere și acceptă sau nu medierea. Rezultatul medierii este adus la cunoștința instanței la termenul de judecată fixat în acest scop, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, conform art. 227 alin. (3) NCPC, termenul de 15 zile fiind cel în care trebuie să se realizeze informarea, conform art. 602 alin. (1) din legea medierii.

Dacă părțile au refuzat medierea, procesul continuă. Dacă au acceptat-o, cauza se suspendă în temeiul acordului lui, conform art. 411 alin. (1) pct. 1 NCPC.

8. Medierea și cheltuielile de judecată

Cheltuielile medierii, indiferent că este vorba de mediere prealabilă procesului sau în cursul acestuia (desigur, eșuată), se includ în cuantumul cheltuielilor de judecată, reclamantul putând să le solicite în măsura în care câștigă procesul, în temeiul art. 451 alin. (1) NCPC, fiind vorba de „alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului”.

În faza de executare silită, medierea nu este obligatorie și nici nu poate fi recomandată de instanță, decât, eventual, în caz de contestație la executare, deși este discutabil dacă este compatibilă cu caracterul urgent al acestei proceduri. În această fază, cheltuielile medierii rămân în sarcina părții care a declanșat-o, nefiind cheltuieli de executare.

9. Avantajele medierii – soluții jurisprudențiale

Nu intenționăm să intrăm pe tărâmul alunecos al disputei pe marginea avantajelor medierii raportat la volumul de activitate al instanțelor[14]. De fapt, sincer, așa cum am arătat deja[15], credem că nu atât reducerea volumului de activitate este important, cât acceptarea soluției în anumite litigii în care s-ar putea ivi dificultăți în punerea în executare a hotărârii.

Oricum, în acest spațiu, ne-am propus să vorbim despre avantajele medierii expres prevăzute de legea specială, și anume de rambursarea taxelor judiciare de timbru.

În ceea ce priveşte solicitarea de restituire a taxei judiciare de timbru, textul art. 63 alin. (2) din legea medierii prevede că „odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea taxei judiciare de timbru, plătită pentru investirea acesteia, cuexcepţia cazurilor în care conflictul soluţionat pe calea medierii este legat de transferul dreptului de proprietate, constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, partaje şi cauze succesorale” (s.n.).

Alineatul (21) al aceluiași articol exceptează de la restituirea taxei judiciare de timbru conflictele legate de o cauză succesorală pentru care nu a fost eliberat certificat de moștenitor.

Sensul acestor excepții este firesc, pentru că, în situațiile respective, partea ar fi trebuit oricum să plătească un onorariu notarului, în situația în care dreptul nu era unul litigios. Partea nu poate fi scutită de plata taxelor datorate pentru transferul proprietății sau constituirea unor drepturi reale imobiliare ori stabilirea calității de moștenitor, a masei succesorale și, eventual, partajarea acesteia, numai pentru că apelează la mediator, și nu la notar.

În legătură cu textul art. 63 alin. (2) din legea medierii, în practică, s-au ivit o serie de probleme în situațiile în care, deși părțile au urmărit inițial transferul unui drept de proprietate imobiliar, ulterior au recurs la mediere și au renunțat reciproc la pretenții, neatingându-se finalitatea urmărită prin acțiune. De asemenea, probleme se ridică și în situația în care recurgerea la mediere se realizează abia în căile de atac. Se restituie întreaga taxă judiciară de timbru sau doar cea din calea de atac?

În considerentele deciziei civile nr. 128 din 17 decembrie 2012 a Curții de apel Cluj, Secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. 3361/117/2007, s-a reținut că textul art. 63 alin. (2) a fost modificat prin dispozițiile art. I pct. 15 din Legea nr. 115/2012, textul anterior nefăcând vreo distincţie în ceea ce priveşte natura acţiunilor, dispunând restituirea necondiţionată a taxei judiciare de timbru. Jurisprudenţa, însă, şi în aplicarea vechiului text, a refuzat restituirea taxei judiciare de timbru în cazul acţiunilor prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic notarial prin care era transferat un drept de proprietate imobiliară (a se vedea, în acest sens, sentinţa civilă nr. 285 din 4 aprilie 2012 a Judecătoriei Chişineu Criş, pronunţată în dosarul nr. 313/210/ 2012 pe portal.just.ro sau Jurindex), cu motivarea că, pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil, părţile au obligaţia de a achita taxe, indiferent că aceasta se realizează voluntar, în faţa notarului public sau silit, prin hotărârea instanţei, prin textul de lege arătat, legiuitorul urmărind stimularea părţilor să soluţioneze litigiile pe calea medierii şi nu conferirea posibilităţii de a se sustrage de la plata taxelor prevăzute de lege.

În cauză, în legătură cu aplicare textului de lege, s-au ridicat două probleme.

O primă problemă vizează împrejurare dacă suntem sau nu în situaţia de excepţie prevăzută de textul de lege, pentru că acţiunea principală are ca obiect transferul dreptului de proprietate, însă hotărârea de expedient nu are ca finalitate transferul dreptului de proprietate, întrucât, prin tranzacţia încheiată, părţile nu au urmărit transferul dreptului de proprietate, ci desfiinţarea mutuală a promisiunii de vânzare, fără a mai formula vreo pretenţie de restituire una faţă de cealaltă.

Cu alte cuvinte, rămâne de lămurit dacă textul de lege ce prevede excepţia de la restituirea taxei judiciare de timbru are în vedere obiectul acţiunii sau finalitatea procesului.

Interpretarea literală a textului ar conduce la îmbrăţişarea opiniei că este suficient ca obiectul acţiunii să-l fi constituit transferul dreptului de proprietate, însă interpretarea după intenţia legiuitorului, determinată, probabil, de o jurisprudenţă de natura celei invocate, conduce la concluzia că textul are în vedere finalitatea urmărită, or, în situaţia dată, tranzacţia nu produce efectul transferului proprietăţii, pentru a se pune problema eludării unor taxe, ci rezoluţiunea mutuală a convenţiei. S-a apreciem, aşadar, că nu ne aflăm într-una din situaţiile de excepţie în ceea ce priveşte restituirea taxei judiciare de timbru.

O a doua problemă vizează interpretarea noţiunii de taxă plătită pentru investirea instanţei, în situaţia în care, ca şi în cazul în speţă, pronunţarea unei hotărâri de expedient se solicită în calea de atac, după ce prima instanţă (sau instanţele de fond) au pronunţat o hotărâre pe fondul cauzei, în urma administrării unui probatoriu.

Apreciem că textul trebuie interpretat în sensul că scuteşte părţile de plata taxei judiciare de timbru pentru instanţa în faţa căreia au încheiat tranzacţia şi căreia i-au solicitat să pronunţe o hotărâre de expedient, nicidecum în sensul că se impune restituirea taxei judiciare de timbru şi în situaţia în care a fost deja pronunţată o hotărâre pe fondul cauzei, aceea a fost corect achitată pentru etapa procesuală respectivă, nepunându-se problema restituirii ei prin răzgândirea părţilor. Este libertatea lor să încheie procesul prin tranzacţie în orice etapă. Dacă o fac în faţa primei instanţe, recuperează, dacă este cazul, integral taxa judiciară de timbru. Dacă încheie tranzacţia abia în căile de atac, recuperează doar taxa pentru investirea instanţei de control judiciar căreia îi cer să ia act de tranzacţie.

Din aceste considerente, curtea a dispus doar restituirea taxei judiciare de timbru achitată de părţi în apel, considerând că cea plătită în faţa primei instanţe este în continuare datorată.

Nu putem să nu fim de acord cu această motivare, întrucât ne aparține.

Deși acordul de mediere este un contract de tranzacție în sensul art. 2.2672 – 2.278 NCC[16], cu mențiunea că este încheiat prin intermediul unui mediator, părțile nu pot solicita restituirea taxei judiciare de timbru în cazul tranzacției încheiate fără a se recurge la mediator, întrucât art. 23 alin. (21) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru[17], ce prevedea această posibilitate, a fost abrogat prin art. XVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.

10. Efectul asupra termenului de prescripție și a celui de perimare

Legea medierii cuprinde două texte referitoare la efectul medierii prealabile procesului asupra cursului prescripției extinctive.

Este vorba despre dispozițiile art. 602, potrivit cărora, în caz de declanșare a procedurii prealabile, sunt aplicabile dispozițiile art. 2.532 pct. 7 NCC, ceea ce înseamnă că prescripția nu începe să curgă sau, dacă a început să curgă, se suspendă pe perioada privind convocarea părților, care nu poate fi mai mare de 15 zile calendaristice. Textul art. 2.532 NCC vorbește de suspendare nu mai mult de 3 luni, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit altfel, or, în cazul legii medierii, art. 602 alin. (1) prevede că procedura de informare, incluzând și formalitățile pentru convocarea părților, nu poate depăși 15 zile calendaristice.

Participarea la ședința de informare nu constituie o recunoaștere a dreptului pretins de cel care cheamă la mediere, prevede art. 602 alin. (1) din legea medierii și nu este, astfel, motiv de întrerupere a cursului prescripției în sensul art. 2.537 pct. 1 NCC.

Dacă se încheie contractul de mediere, conform art. 49 din legea medierii, termenul de prescripție se suspendă începând cu data semnării contractului, până la închiderea procedurii de mediere în oricare dintre modurile prev. de art. 56[18].

Dacă, însă, medierea intervine la cererea părților, în cursul judecării cauzelor civile de către instanțele de judecată sau arbitrale, instanța va suspenda judecata în baza înțelegerii părților [art. 411 alin. (1) pct. 1 NCPC[19]]. Cursul perimării este suspendat în această situație pe durata procedurii de mediere, dar nu nelimitat, ci doar maxim 3 luni de la data semnării contractului de mediere [art. 62 alin. (2) din legea medierii].


[1] http://www.juridice.ro/?s=medierea&x=-1101&y=-151, accesat 28.02.2013, 21:00 h.
[2] În cele ce urmează o vom denumi legea medierii.
[3] Vom folosi în continuare abrevierea NCC.
[4] Litigii privind raporturile de vecinătate sunt, de exemplu, cele rezultând din dispozițiile Codului civil referitoare la limitele legale și judiciare ale dreptului de proprietate (art. 602 și urm. NCC, art. 630 NCC).
[5] De remarcat că, în cazul acestora, valoarea obiectului litigiului nu are vreo importanță, natura sa fiind determinantă în ceea ce privește obligația de parcurgere a ședinței de informare.
[6] Despre aceste atribuții ale judecătorului, pe larg, a se vedea I. Leș, Medierea și împăcarea părților în concepția Noului Cod de procedură civilă, în Curierul judiciar nr. 12/2010, p. 683-688.
[7] În sensul că participarea la ședința de informare este obligatorie și pentru pârâtul care formulează cerere reconvențională la acțiunea de divorț și că cei doi soți pot apela la mediatori diferiți, a se vedea F. Lisman,Informarea cu privire la mediere în cauzele de divorț, http://www.juridice.ro/238786/informarea-cu-privire-la-mediere-in-cauzele-de-divort.html , accesat 01.03.2013, 01:34 h.
[8] În același sens, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Vol. I,Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 518.
[9] Pentru o opinie similară, deși se referă la invocarea excepției de necompetență relativă în Proiectul noului Cod de procedură civilă, a se vedea I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Ediția 5, Cu referiri la Proiectul Codului de procedură civilă, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 301.
[10] O astfel de idee a fost avansată în doctrină, în ceea ce privește procesele pe rol. A se vedea, în acest sens, D. Ilie, Suspendarea procesului civil de către judecător pentru neparcurgerea ședinței de informare privind medierea, http://www.juridice.ro/243322/suspendarea-procesului-civil-de-catre-judecator-pentru-neparcurgerea-sedintei-de-informare-privind-medierea.html , accesat 01.03.2013, 00:43 h.
[11] Ibidem. 
[12] A se vedea, în ac est sens, L. Mirea, NCPC- dispoziții amânate și măsuri de degrevare a instanțelor,http://www.juridice.ro/243505/ncpc-dispozitii-amanate-si-masuri-de-degrevare-a-instantelor.html ,accesat 01.03.2013, 1:03 h. Este adevărat că, în preambulul OUG nr. 90/2012, s-a arătat că este necesară amânarea art. 601 din legea medierii până la intrarea în vigoare a NCPC, apreciindu-se că scopul etapei de informare obligatorie nu poate fi atins doar prin stabilirea sancțiunii amenzii, fiind necesară măsura înlocuirii acestei sancțiuni cu acea a inadmisibilității (soluție propusă de Consiliul Superior al Magistraturii), arătându-se că textul legal referitor la procedura informării ar trebui să intre în vigoare odată cu cel ce instituie sancțiunea în cazul nerespectării obligației. Numai că obligativitatea participării la ședința de informare este prevăzută de art. 2 alin. (1), a cărui punere în aplicare nu a fost amânată, iar, ulterior, OUG nr. 4/2013 a amânat doar aplicarea sancțiunii.
[13] Textul art. VII din OUG nr. 4/2013 este următorul: „Dispoziţiile art. 2 alin. (1^2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare,referitoare la sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, se aplică numai proceselor începute după data de 1 august 2013″ (s.n.).
[14] În legătură cu acest aspect, a se vedea, de exemplu, M. Costache, Obligativitatea informării prealabile – o încălcare evidentă a dreptului de acces liber la justiție http://www.juridice.ro/236214/obligativitatea-informarii-prealabile-o-incalcare-evidenta-a-dreptului-de-acces-liber-la-justitie.html accesat 28.02.2013, 23:48 h.
[15] Vezi supra, pct. 3.1.2.
[16] În același sens, a se vedea . Ilie, Acordul de mediere este un contract de tranzacție?http://www.juridice.ro/239071/acordul-de-mediere-un-contract-de-tranzactie.html , accesat 28.02.2013, 21:00 h. Pentru reglementarea contractului de tranzacție în NCC, a se vedea F. Moțiu, Contractele speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 315-321.
[17] Art. (2^1) din Legea nr. 146/1997 avea următorul cuprins: „în cazul în care, până la prima zi de înfăţişare, părţile încheie tranzacţie sau renunţă la judecată, suma achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru se restituie în întregime, iar în cazul în care tranzacţia ori renunţarea la judecată intervin ulterior primei zile de înfăţişare, se restituie până la jumătate din suma achitată, ţinând seama de actele procesuale deja îndeplinite”.
[18] Este un alt caz prevăzut de lege de suspendare, în sensul art. 2.532 pct. 10 NCC, și nu cazul de la pct. 6, care prevede că, pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, cursul prescripției se suspendă, însă numai dacă aceste negocieri au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție.
[19]Legea medierii, în art. 62 alin. (1) face referire la dispozițiile art. 242 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, însă se referă la Codul de procedură civilă 1865.


Jud. dr. Andrea A. CHIȘ http://www.juridice.ro/246446/medierea-in-contextul-noului-cod-de-procedura-civila.html

Daca vreti sa aflati mai multe despre mediere, va recomandam sa rasfoiti acest site sau sa sunati cu incredere la unul din numerele de telefon afisate la datele de contact .

Mediator Petru Mustateanu – Bucuresti 2013

(Visited 37 times, 1 visits today)
 

Lasă un răspuns