Medierea, profesie de vocatie

 

Imi plac oamenii. De la fiecare persoana pe care o intalnesc in viata mea am ceva de invatat. Asta pentru ca ascult cu drag si incerc sa inteleg.

Cand au o problema care nu le da pace, oamenii vorbesc despre ea cu cine simt ca ii asculta. Asa ca am auzit multe povesti adevarate despre drame, suferinte, necazuri, dar si despre rezolvari neasteptate, rasturnari de situatie in situatii parca fara finalitate, spuse de neamuri, prieteni, amici, colegi. Iar eu puteam atunci doar sa-i ascult si sa le dau sfaturi (subiective, evident).

Ce stiu cu siguranta este ca imi doream sa pot face ceva astfel incat sa pot ajuta oamenii sa evite sa traiasca asa ceva, sa ii feresc de experienta dureroasa si traumatizanta de care eu stiam. Imi doream sa folosesc pentru binele altora experienta castigata.

Asa ca m-am informat despre mediere si mai mult decat atat, citind despre mediere si despre beneficiile ei, am ajuns sa imi doresc sa devin mediator. Pentru ca am inteles cat de mult bine poate aduce in viata oamenilor. Stiam cat de tensionati sunt, de exemplu, sotii in perioada divortului, si cat de usor pot uita de interesele copiilor din dorinta de a-l face pe celalalt sa sufere. Iar ca mediator pot sa-i ajut, sa le ofer posibilitatea de a fi tratati ca persoane. Si mai mult decat atat. Fiind parintii copiilor lor, acesti oameni au nevoie sa relationeze. Si consider ca e potrivit atat pentru ei cat si pentru copii sa fie o relatie amiabila. Solutia este, deci, de refacere a relatiei si a comunicarii pe alte baze decat o relatie romantica. Iar asta inseamna munca din partea lor. Greu, mai ales ca in acel moment ei stiu ca au un trecut impreuna, dar s-ar putea sa nu inteleaga ca mai au si un viitor impreuna, datorita copiilor.

Cum am terminat cu studiile postuniversitare am facut cursul de mediator, care mi-a imbunatatit in primul rand viata mea personala, relatia mea cu copiii, relatia cu tatal copiilor, cu cei apropiati mie, cat si relatiile profesionale. M-a invatat sa fac pasul inapoi, sa nu impun rezolvarea mea, sa nu judec, ci doar sa inteleg si sa vad situatia in ansamblu.

M-am autorizat si mi-am inceput activitatea plina de entuziasm. Am batut la nenumarate usi, am discutat cu multe persoane despre mediere. Si am inteles ca sunt interesati de informatii doar cei care sunt intr-o situatie mai putin placuta in acel moment. Am citit si citesc tot felul de carti, articole despre mediere, despre divort, planul parental, despre procedee prin care se poate atenua trauma prin comunicare si mediere, tocmai pentru a-mi putea face treaba cat mai bine ca mediator.

In general oamenii ii recunosc utilitatea, dar nu stiu cum sa o incadreze in viata practica de zi cu zi. Este ceva necunoscut pentru ei, ceva ce, mai mult decat atat, le cere sa se implice personal. Pentru ce sa se implice ei cand pot angaja un avocat care sa le reprezinte interesele si care stie ce are de facut? Si apoi, daca este o chestie asa de grozava medierea asta, cum de nu s-a auzit de ea pana acum? Pentru ce nu se vorbeste despre ea? Pentru ce nu este pomenita in instante? Am promovat si continui sa promovez medierea. Prin discutii, informari gratuite, interviuri, participari la sedintele instantei si contactarea partilor.

Am facut si fac medieri. Unele se incheie cu acorduri, altele nu. Diferenta vine din ceea ce-si doresc cu adevarat partile. Au fost intalniri premergatoare care nu s-au finalizat in mediere dar care au dus la solutionarea conflictului. Au fost si situatii in care medierea a fost refuzata fara ca macar sa existe curiozitatea de a afla ce anume este medierea, din pricina orgoliului sau poate din frica.

Ceea ce am observat eu in timpul medierilor este greutatea cu care unele parti isi asuma responsabilitatea solutiei. Le este frica sa nu greseasca sau sa fie perceputi de cei din jurul lor ca persoane proaste ori lase. Li se pare mai usor sa hotarasca altcineva pentru ei, chiar daca poate nu o sa fie solutia cea mai buna pentru ei, dar asa, cel putin, nu pot fi ei vinovati. Si totusi vin oameni care sunt dispusi sa incerce si ajung sa plece multumiti si cu problema solutionata. Multumirea de pe chipul lor, zambetul de pe buze, atitudinea linistita si relaxata a corpului lor sunt cele care imi confera si mie multumire.

Medierea este o profesie de vocatie. E nevoie sa o simti pe sufletul tau ca sa o poti face. Oamenii vin in mediere incarcati de sentimente si energii negative. Pot fi neutra si impartiala fiind echilibrata si daruind cu generozitate acceptare si energie pozitiva. E nevoie sa iubesti oamenii asa cum sunt ei, sa ai rabdarea sa ii asculti, sa intelegi ca sunt sensibili, sa le acorzi timpul de care au nevoie, sa ii simti, ramanand neafectat, sa fi deschis si atent la tot ce au de spus. Atunci esti MEDIATOR.

Chiar si acasa vorbesc despre mediere. Urmaresc interviuri si reportaje cu si despre mediere. Citesc articole, carti. Povestesc cu copii mei cum a fost la conferinte si cursuri. Cel mic ma intreaba in fiecare zi pe cine am mai ajutat – a retinut ca prin ceea ce fac ajut oamenii sa-si rezolve problemele – si a invatat ascultarea ca parte a comunicarii. Fiul meu cel mare s-a obisnuit sa comunice si sa negocieze si a decis sa urmeze Psihologia. Iar fata mea, care este studenta la Drept, si-a exprimat intentia de a deveni mediator. Pasi mai mici si mai mari dar toti facuti inainte.

Am ales sa devin mediator pentru ca imi doresc sa fac pentru oameni ceea ce nu a facut nimeni pentru mine cand aveam nevoie. Aleg sa fiu mediator deoarece iubesc ceea ce fac si am realizat ca o fac si pentru binele copiilor mei, cei care vor veni dupa mine.

Anca Lucia STANCU, mediator

(Visited 12 times, 1 visits today)
 

Lasă un răspuns