O mai buna intelegere a activitatii mediatorilor

 

Intr-o postare recenta pe blog, cu titlul: “Biased is better and Partiality is In“, Geoff Sharp pune in discutie intelepciunea conventionala in mediere, care aseaza impartialitatea si neutralitatea la temelia procesului medierii. Aici, impartialitatea face referire la lipsa unui interes personal in ceea ce priveste solutionarea disputei si la absenta conflictelor de interese cu privire la disputa. As vrea sa pornesc de la comentariile lui Geoff Sharp si sa extind conversatia catre perspectivele istorice si interculturale pe care aceasta tema le deschide.

De-a lungul timpului, mediatorii au abordat conflictele in diferite moduri. La sfarsitul secolului trecut, sociologul german Georg Simmel a identificat mediatorul ca prezenta ubicua, in toate culturile, uneori recunoscuta formal, alteori nu. Simmel distinge intre mediatorii ca terte parti dezinteresate, neutre si impartiale (mediatori din afara), pe de o parte, si mediatorii activi, preocupati si conectati la interesele tuturor partilor in egala masura, indiferent ca este vorba despre membrii aceleiasi familii, despre liderii comunitatii, lideri economici sau manageri ( mediatori din interior), pe de alta parte. Chris Currie conduce o discutie asemanatoare in articolul sau “Mediating off the Gridd“. Spre deosebire de mediatorii din afara, care nu sunt de partea nimanui pentru ca sunt impartiali, mediatorii din interior sunt de partea tuturor si din aceast motiv sunt adesea numiti „omnipartiali”.

Antropologul Philip Gulliver (1979) a categorisit mediatorii in functie de masura in care intervin in conflict. Incepand cu mediatorul foarte pasiv, rolul mediatorului devine din ce in ce mai activ, iar implicarea lui este din ce in ce mai crescuta. Astfel, mediatorii pot modera procesul de mediere, pot enunta regulile si normele aplicabile sau pot sfatui si pot conduce partile in vederea solutionarii disputei.

Nabil Antaki (2006), un alt scriitor preocupat de mediere, distinge doua traditii in domeniu: medierea intuitiva si informala de tip estic, pe de o parte, si medierea cognitiva, stiintifica sau de vest, pe de alta parte. In timp ce prima forma de mediere se mai practica inca in tarile arabe si in alte state musulmane, cum sunt numeroase state din Asia, din zona Pacificului sau din Africa, cea de-a doua forma de mediere a luat nastere in SUA si, potrivit lui Antaki, este in curs de raspandire in toata lumea. Antaki trece apoi la studiul procesului de dezvoltare a medierii si al unor procese similare de-a lungul istoriei, pornind de la societatile htonice traditionale si ajungand pana la statele-natiune si la stemele juridice moderne. Cercetatorul exploreaza si modul in care modelele de practica a medierii variaza in functie de tipul de structura sociala pe care o deservesc: una comunitarianista sau una individualista. Daca vorbim in termenii diferentelor de asumptii intre cele doua traditii, vestica si estica, se pare ca modelele si practicile chinezesti vor influenta metodele de rezolvare a disputelor pe plan international, pentru ca China este din ce in ce mai implicata in relatiile comunitatii internationale.

Pledand pentru o acceptare mai intinsa a diversitatii in mediere, Albie Sachs, fost judecator al Curtii Constitutionale a Africii de Sud si activist anti-separatist, sustine ideea ca mediatorii trebuie sa isi recunoasca rolul de a ajunge la “ubuntu” –  un concept african care se refera la esenta si interconectarea naturii umane. Medierea de la nivelul “ubuntu”, spune Sachs, poate avea forme diferite cu fiecare caz, in functie de dinamica dintre parti si de tipul de implicare in rezolvarea conflictului care i se cere mediatorului.

Exista dovezi istorice si actuale solide care atesta diversitatea practicticilor in mediere. Totusi, numeroase cursuri de mediere din toata lumea pornesc de la premisa unor procese si principii universale, iar standardele de acreditare a mediatorilor sunt modelate sub paradigma vestică a medierii orientate spre facilitare. Nu toti mediatorii “acreditati” si nu toate institutiile de acreditare a mediatorilor sunt pregatite sa accepte modele care deviaza de la cele proprii, in ciuda faptului ca acest lucru contravine realitatii stabilite de practica – atat la nivel national cat si dincolo de granite.

Cu toate acestea, vantul schimbarii pare sa se apropie. Este foarte probabil ca, in urmatoarea etapa a dezvoltarii profesionalismului in mediere si in practica  mediatorilor, sa observam o mai mare diversitate a modelelor de mediere “acreditate”. Institutii precum International Mediation Institute (IMI) au preluat initiativa in acest sens. Schema de certificare de la IMI, recunoscuta in toata lumea, recunoaste in mod special faptul ca mediatorii au abordari diferite asupra meseriei lor si ca se bazeaza, cel putin la un anumit nivel, pe valori si principii diferite. A se vedea articolul “Real Mediation Rant” scris de Rick Weiler pe acest subiect.

Un alt exemplu de certificare in domeniul medierii sunt standardele australiene, care pot fi gasite la Australian National Mediator Approval Standards si care se bazeaza pe acelasi model de mediere orientat catre facilitare dar care recunoaste, totodată, diversitatea intalnita in practica. Rezultatul este un model amestecat, cum il numesc australienii.

In concluzie, pe masura ce instruirea si educatia in mediere devin din ce in ce mai sofisticate, vor creste la numar si provocarile la adresa paradigmei medierii orientate catre facilitare. Cred ca acesta este un lucru bun, pentru ca ne forteaza sa reflectam asupra intrebarilor si asumptiilor care stau la baza practicii noastre de zi cu zi. Numai astfel se poate dezvolta, cu adevarat, domeniul medierii.

Traducere: Ruxandra Apetrei

Sursa

(Visited 8 times, 1 visits today)
 

Lasă un răspuns