Pledoarie pentru mediere

 

Când tentaţia de a da pe cineva în judecată atinge cote ridicate, să ne găndim întâi ce inseamnă asta pentru noi şi nu pentru celălalt! Şi când spun celălat, mă refer la partea adversă, omul cu care ne vedem preţ de o clipă, suficient pentru a-i ocoli privirea şi de care nu ne apropiem la o distanţă mai mică de zece me

tri. Şi asta la fiecare termen stabilit de instantă, pâna ce hotărârea judecatorească ne va desparţi.

Propriile alegeri ne ghidează propriile decizii. De multe ori purtăm vina de a nu avea nicio vină dar de a ne afla în locul şi la momentul nepotrivit, la fel de neinspiraţi ca şi cei cu care insistăm să avem divergenţe. Drumurile vieţii sunt drumuri anevoioase, care nu ne oferă niciodată garanţii sau un cec în alb pe care scrie „timp îndeajuns”. Momentele noastre cele mai bune trec neobservate, reflectoarele fiind mereu aţintite de noi asupra lucrurilor care nu merg aşa cum sperăm.

Şi toate acestea pentru că suntem prea ocupaţi în a demonstra că vinovaţii sunt ceilalţi. Irosim fără remuşcări ani din viaţa noastră pentru a simţi gustul victoriei într-o sală de judecată. Sala în care au fost de-a lungul timpului mii de alţi oameni, cu aceleaşi trăiri şi aşteptări. Dar sălile au auzit de nenumarate ori răbufniri nervoase, sincere, de felul „mor cu dreptatea în mana dar nu mă las”, „să dea legea ce e drept” sau „îi arăt eu cu cine s-a pus”. Uneori inexpresivele săli au văzut şi auzit, generaţii întregi din aceeaşi familie, aflate obsesiv în căutarea dreptei şi justei soluţii oferite de judecător. Iar ea, nu a venit niciodată sau a fost anunţată mult prea târziu.

Sub roba de judecător se ascund oameni obişnuiţi, cu aceleaşi nevoi, trăiri şi drame ca ale noastre. Noi îi vedem însă ca fiind fiinţe infailibile şi atotştiutoare, ne imaginăm că aceştia nu pot avea zile nereuşite şi că noi suntem centrul universului lor. Avem o plăcere încă neînţeleasă de a-i desemna să preia controlul asupra propriilor noastre destine, în timp ce noi refuzăm să ne asumăm responsabilitaţi.

Avocaţii ne par copii fidele ale irepetabilului Einstein, avand doar o infăţişare uşor diferită. Le sorbim fiecare cuvânt, savuram fiecare gest al lor din sala de judecată atunci când ne pledează cauza, omiţând aspectul esenţial că şi ei sunt plamădiţi dintr-un material similar cu al nostru.

Ajungem să ne petrecem timpul în mod îndărătnic în tribunale, invocând supremaţia dreptăţii noastre asupra adevărului adversarilor noştri.

Prezenţa netulburată şi inexpresivă în sala de judecată poate fi un mod de viaţă şi chiar este pentru mulţi împătimiţi ai ruletei juridice. Până la momentul în care realizează ce au irosit în toţi aceşti ani încrâncenaţi, presăraţi cu expertize, audieri de martori, casări cu trimitere şi amânări de pronunţare: s-au irosit chiar ei!

Vor răspunde ca nu aveau de ales, că era singura cale şi că vor deschide un nou proces, sfatuiţi de un alt specialist al dreptului, după o analiză susţinută a cauzei deja pierdute. Nu îi voi contrazice, era singura cale văzută de ei dintre atâtea căi posibile. O cale a anilor pierduţi în rutina istovitoare a unei mentalităţi colective nesănătoase.

Chiar daca pentru unii justiţia a devenit o noua religie, cu mai multă adrenalină decât cea clasică, mă văd nevoit să nu iau parte la acest ritual. Am de rezolvat câteva neînţelegeri care mă apasă, mă îndrept spre sala de mediere de unde în câteva ore voi pleca cu lucrurile rezolvate în mod durabil, cu implicarea mea directă. Totuşi, să ma anunţaţi şi pe mine din ce motiv s-a amânat astăzi cauza voastră!

Zeno Șuștac

(Visited 68 times, 1 visits today)
 

Lasă un răspuns