Procedura de cameră preliminară

 

Prezentul studiu evidențiază principalele noutăți introduse de legislația procesual penală în vigoare cu privire la instituția camerei preliminare. Studiul este împărțit în trei secțiuni: (i) prima secțiune tratează motivele, rațiunea pentru care legiuitorul a ales să reglementeze procedura de cameră preliminară; (ii) secțiunea a II-a subliniază unele aspecte de drept tranzitoriu și situații practice, iar (iii) secțiunea a III-a analizează dispozițiile ce pot suscita dezbateri și practică neunitară a procedurii propriu-zise.

I. Rațiunea pentru care legiuitorul a adoptat procedura de cameră preliminară.

Expunerea de motive a proiectului de Lege privind Codul de procedură penală, devenit ulterior Legea nr. 135/2010, denumit în continuare, brevitatis causa, ”Proiectul NCPPprevede că ”în considerarea deficienţelor cu care se confruntă sistemul procedural penal (subl. ns.), a apărut necesitatea gândirii unui sistem modern, care să răspundă imperativelor creării unei justiţii adaptate aşteptărilor sociale, precum şi creşterii calităţii acestui serviciu public”[1].

Ulterior, tot Proiectul NCPP prevede că această ”Cameră preliminară este o instituţie nouă, inovatoare (subl. ns.), ce are ca scop crearea unui cadru legislativ modern, care să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată. Prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. În acest mod, sunt eliminate unele dintre deficienţele care au condus la condamnarea[2] României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea duratei rezonabile a procesului penal”[3].

Pentru a dezvolta și mai mult sursa de inspirație a legiuitorului, vom observa că potrivit tezei prealabile privind elaborarea proiectului NCPP, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 829/2007[4], în faza de instrumentare a noului cod de procedură penală, denumit în continuare, brevitatis causa, ”NCPP”, această fază procesuală era denumită ”fază preliminară”.

Motivele pentru care legiuitorul a renunțat la această exprimare nu ne sunt cunoscute, însă, considerăm că această denumire de fază preliminară conturează mai bine faza procesuală în care ne aflăm, o fază preliminară fazei de judecată, care are ca scop blocarea dosarelor incorect întocmite să mai ajungă în fața judecătorului. Astfel, în tezele preliminare se prevede că această instituție este cunoscută în multe sisteme europene, precum Italia[5], Serbia, Kosovo, Franța[6] și de asemenea, este cunoscută și la nivelul Statutului Curții Penale Internaționale[7].

Vom observa, totuși, în cele ce urmează, că procedura de cameră preliminară nu este cu totul nouă și inovatoare la nivelul științei procesual penale române întrucât fondul legislativ român a mai cunoscut o astfel de procedură denumită ședința pregătitoare.

Ședința pregătitoare a fost introdusă prin Decretul nr. 506/1953, însă aceasta nu a dăinuit o perioadă mai îndelungată de timp în peisajul dreptului procesual penal întrucât a fost abrogată ulterior prin Decretul nr. 473/1957. Art. 269 din textul original introdus prin Decretul 506 prevedea următoarele: ”Cauzele primite de la procuror sunt supuse spre examinare într-o ședință pregătitoare, în scopul ca în fața instanței de fond să ajungă spre judecare numai acele cauze în care sunt probele necesare, suficiente și legal administrate, astfel încât instanța, judecând cauza în fond, să poată hotărî dacă faptele sunt dovedite și dacă învinuitul le-a săvârșit și este vinovat de săvârșirea lor”.

Pentru a observa și mai bine că instituția ședinței pregătitoare era asemănătoare cu faza procesuală a camerei preliminare, considerăm relevantă o definiție a acesteia din urmă. Așadar, camera preliminară reprezintă ”o etapă procesuală preliminară judecății, în cadrul căreia judecătorul special desemnat în această funcție și potrivit competenței instanței verifică legalitatea sesizării instanței, precum și a administrării probelor ori a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală”[8].

Din analiza comparativă a celor două definiții, rezultă următoarele aspecte comune: ambele proceduri reprezintă faze preliminare ale procedurii de judecată; atât ședința pregătitoare cât și camera preliminară au ca obiect examinarea actului de sesizare al instanței pentru a se constata respectarea cerințelor impuse de lege; scopul acestor proceduri îl reprezintă blocarea dosarelor neregulat întocmite să mai ajungă în fața judecătorului ce exercită funcția de judecată.

Cu toate acestea, instituția ședinței pregătitoare a ridicat multiple dezbateri și controverse juridice[9], amintind neclaritatea ce rezulta din cuprinsul reglementării în legătură cu aspectele asupra cărora instanța se putea pronunța, precum vinovăția învinuitului ori asupra cărora aceasta putea formula aprecieri, respectiv forța probantă și veridicitatea probelor precum și alte aspecte asemănătoare. Legiuitorul s-a văzut nevoit a renunța la această fază procesuală din cauza deficiențelor acesteia la vremea respectivă, însă, după cum putem observa, această renunțare a fost doar una temporară.

În concluzie, constatăm că instituția camerei preliminare nu este cu totul nouă în peisajul juridic românesc, ea având o predecesoare dar și alte instituții asemănătoare în dreptul comparat.

II. Aspecte de drept tranzitoriu

Dispozițiile procesual penale sunt, în principiu[10], de imediată aplicare. Legiuitorul prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a NCPP și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale[11], denumită în continuare, brevitatis causa, ”LPA”, nu s-a dezis de la acest principiu, prevăzând expressis verbis în art. 3 că ”legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare (subl. ns.), cu excepțiile prevăzute în cuprinsul legii”.

Este firesc, ca LPA să cuprindă și reglementări de drept tranzitoriu ce vizează procedura camerei preliminare, mai ales datorită noutății acestei instituții procesual penale. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) LPA, cauzele aflate în curs de judecată în prima instanță la data intrării în vigoare a legii noi[12] în care nu s-a început cercetarea judecătorească (subl. ns.) se soluționează de către instanța competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeași lege. În situația prevăzută la alin. (1) instanța pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit dispozițiilor procedurale ori o declină în favoarea instanței competente.

Reamintim că potrivit art. 322 din Codul de procedură penală de la 1968, denumit în continuare, brevitatis causa, ”VCPP”, începerea cercetării judecătorești are loc la momentul la care grefierul, în urma dispoziției președintelui de complet, dă citire actului de sesizare al instanței[13]. Astfel, în cazurile în care dosarele se află în faza judecății, însă nu s-a început cercetarea judecătorească prin citirea actului de sesizare al instanței, sunt posibile următoarele două situații:
a) dosarul se trimite de către instanța competentă sub VCPP instanței nou competente potrivit NCPP, care va proceda la trimiterea cauzei la judecătorul de cameră preliminară pentru a proceda potrivit dispozițiilor procedurale ce guvernează această fază;
b) dosarul rămâne la instanța inițial competentă sub VCPP și de asemenea competentă potrivit NCPP, iar instanța va trimite cauza judecătorului de cameră preliminară pentru a proceda potrivit dispozițiilor procedurale ce guvernează această fază.

În practica instanțelor[14] a fost des întâlnită următoarea ipoteză: La primirea dosarului în urma trimiterii în judecată a inculpaților, instanța a verificat menținerea arestării preventive a acestora potrivit art. 3001 din VCPP, pronunțând o încheiere cu privire la acest aspect. Totodată, prin aceeași încheiere, instanța a stabilit următorul termen de judecată la care urma a se verifica regularitatea actului de sesizare, conform VCPP, la o dată ulterioară momentului intrării în vigoare a NCPP. La noul termen, instanța a pus în discuția subiecților procesuali principali, a părților și a procurorului trimiterea dosarului la judecătorul de cameră preliminară potrivit art. 6 alin. (1) și (2) din LPA.

În aceeași ședință, după susținerile subiecților procesuali principali, a părților și a procurorului, judecătorul care exercita funcția de judecată s-a autoconstituit judecător de cameră preliminară prin aplicarea art. 3 alin. (3) din NCPP, text care exclude incompatibilitatea[15] dintre judecătorul de cameră preliminară și judecătorul care exercită funcția de judecată și astfel a procedat la judecarea cauzei în camera de consiliu potrivit procedurii de cameră preliminară.

Tot la același termen, instanța a trecut la reverificarea măsurii preventive a arestării potrivit art. 207 NCPP, constatând că această măsură a fost legal dispusă, ulterior acordând termen pentru continuarea procedurii de cameră preliminară.

Cu privire la această ipoteză expusă mai sus, vom face următoarele reflecții:

Măsurile premergătoare reprezintă denumirea marginală a art. 344 din NCPP, referindu-se la măsurile ce se iau pentru pregătirea judecății în cameră preliminară. La alin. (1) se prevede că după sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu (subl. ns.) judecătorului de cameră preliminară. În ipoteza noastră, această repartizare aleatorie, conform NCPP, nu a mai avut loc, judecătorul investit inițial potrivit VCPP s-a autoconstituit, nealeatoriu, judecător de cameră preliminară.

Această soluție, pe care o considerăm de compromis, a fost oferită de legiuitor noilor judecători de cameră preliminară prin aplicarea în oglindă a mecanismului sesizării instanței din VCPP cu cel din NCPP, așa încât să nu existe un blocaj al dosarului prin obligarea judecătorului care a fost legal sesizat potrivit VCPP să scoată dosarul de pe rol si să îl trimită judecătorului de cameră preliminară pentru a proceda potrivit NCPP. De asemenea, credem că legiuitorul a considerat că nu se impune o astfel de incompatibilitate între cele două funcții procesuale, de cameră preliminară și de judecată, tocmai, pentru a fi evitate astfel de ipoteze și a nu se ajunge la prelungirea nejustificată a soluționării acestei faze procesuale.

Unele reflecții se impun totuși cu privire la încheierea prin care judecătorul a verificat legalitatea dispunerii asupra măsurii preventive a arestării la primirea dosarului, încheiere prin care dezlegarea făcută asupra unei chestiuni prealabile, îi conferă acesteia autoritate de lucru judecat provizorie cu privire la respectiva chestiune. Așa cum s-a prevăzut[16], aceste feluri de încheieri fac corp comun cu sentința sau decizia, deoarece chestiunile rezolvate au contribuit la soluționarea cauzei.

Instanța, la momentul la care s-a constituit în judecător de cameră preliminară, a reverificat măsura arestării preventive la primirea rechizitoriului, încheierea astfel pronunțată sub VCPP rămânând într-un fel, fără niciun efect. Se poate totuși argumenta că respectiva încheiere și-a produs efectele până când instanța a reverificat aceste temeiuri, iar judecătorul la momentul la care a pronunțat această încheiere judeca potrivit VCPP. Cu toate acestea, considerăm că problematica nu dispare și este în continuare valabilă întrebarea dacă judecarea în acest mod ar putea fi afectată în vreun fel.

În ciuda eventualelor critici, dacă judecătorul de cameră preliminară nu ar fi procedat la această operațiune de compromis pe care am discutat-o în paragrafele anterioare, s-ar fi născut probabil o serie de nulități (rezultate din neparcurgerea procedurii prealabile a verificării măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară conform art. 207 NCPP) care ar fi afectat încheierea de la termenul la care judecătorul s-a constituit în camera preliminară, sancțiuni intervenite pentru nerespectarea dispozițiilor procesuale care guvernează judecata de cameră preliminară.

LPA mai conține aspecte de drept tranzitoriu cu privire la procedura de cameră preliminară, respectiv, art. 15 referitor la plângerile împotriva soluțiilor procurorului, plângeri care potrivit art. 54 lit. c) NCPP îi revin în competență judecătorului de cameră preliminară. De asemenea, discuții se vor naște și cu privire la măsurile preventive la sesizarea judecătorului de cameră preliminară, însă amploarea studiului nu ne permite dezvoltarea acestora momentan.

În concluzie, observăm că punerea în practică a dispozițiilor tranzitorii din LPA nu a fost una facilă, instanțele găsind totuși o soluție de compromis care chiar dacă a condus prelungirea cu un termen sau două a procedurii, a evitat pronunțarea unor soluții contrare spiritului noii legislații procesual penale.

III. Aspecte de drept procesual cu privire la procedura de cameră preliminară.

Proiectul NCPP introduce în peisajul procesual penal un nou principiu fundamental, și anume, principiul separării funcțiilor judiciare. Prin principii fundamentale ale procesului penal se înțeleg ”regulile cele mai generale, în temeiul cărora sunt reglementate structura și desfășurarea procesului penal”[17].

Așadar, NCPP prin art. 3 alin. (1) împarte procesul penal în patru funcții judiciare: (i) de urmărire penală (prin organele de cercetare penală și procuror), (ii) de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în cursul urmăririi penale (prin judecătorul de drepturi și libertăți), (iii) de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată (prin judecătorul de cameră preliminară) și (iv) de judecată (de către instanțele de judecată).

Așa cum se poate observa, procedura de cameră preliminară este o funcție judiciară autonomă în cadrul procesului penal, care se individualizează de celelalte funcții judiciare. Camera preliminară urmărește, concomitent, să rezolve chestiunile privitoare la legalitatea trimiterii în judecată a inculpatului și la legalitatea administrării probelor, păstrând în același timp premisele pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond[18].

Art. 54 din NCPP, cu denumirea marginală, Competența judecătorului de cameră preliminară, stabilește competența materială (rationae materiae) a judecătorului de cameră preliminară, aceasta fiind conturată de activitățile (i) de verificare a legalității trimiterii în judecată dispusă de procuror, (ii) de verificare a legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, (iii) de soluționare a plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată precum și (iv) de alte situații expres prevăzute de lege.

Mai mult, art. 54 nu se rezumă doar la competența materială, ci face și o trimitere în mod indirect, prin literele c) și d) la competența funcțională[19] (rationae oficii) a judecătorului de cameră preliminară, în sensul că judecătorul de cameră preliminară este tot cel care va judeca anumite căi de atac, și anume, ”calea de atac” împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, reglementată de art. 341 din NCPP, contestațiile împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, reglementată de art. 205 NCPP și asupra încheierilor privind modul de soluționare a cererilor și excepțiilor din procedura de cameră preliminară, prevăzută la art. 347 NCPP.

Se observă, din ansamblul reglementărilor, faptul că procedura de cameră preliminară este, în principiu, eminamente scrisă. Acest lucru este subliniat de art. 345 alin. (1) care prevede că ulterior ce judecătorul a procedat conform art. 344 și a trimis copia certificată a rechizitoriului inculpatului la locul de deținere, a primit cererile acestuia si ale procurorului, judecătorul se va pronunța asupra acestora prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului.

O observație importantă trebuie făcută cu privire la instituirea termenului de 60 de zile înlăuntrul căruia procedura de cameră preliminară trebuie finalizată. Art. 343 NCPP prevede că durata procedurii de cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanță.

Practica dovedește deseori că unele cauze prezintă o dificultate aparte, alimentată de discuțiile cu privire la legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală și cu privire la cererile și excepțiile formulate de părți, subiecții procesuali principali și procuror. Credem că ar fi fost oportună posibilitatea prelungirii acestei proceduri cu încă 30 de zile în cauzele în care judecătorul ar fi considerat că are nevoie de mai mult timp pentru a rezolva multitudinea problemelor ivite în această fază procesuală.

De asemenea, suntem de părere că termenul de 60 de zile trebuie să includă și termenul de rezolvare a eventualei contestații formulată potrivit art. 347 alin. (1) NCPP de către inculpat și procuror împotriva soluției dispuse prin încheiere de către judecătorul de cameră preliminară, în acest sens fiind și alin. (3) al art. 347 NCPP care prevede că art. 343 NCPP privitor la termenul maximal de 60 de zile se aplică în mod corespunzător și contestației.

În continuare, întrebarea care firesc se impune cu privire la termenul de 60 de zile este care ar putea fi sancțiunea nerespectării lui? O întrebare normală, însă cu un răspuns departe de a fi ușor formulat. Ar trebui să fie observat că termenul de 60 de zile este instituit în mod legal[20]. Un prim răspuns ce ar rezulta la o analiză prima facie prin considerarea termenului de 60 de zile ca fiind un termen legal și peremptoriu ar fi că ar trebui să intervină sancțiunea decăderii, iar actul efectuat după trecerea celor 60 de zile (recte încheierea judecătorului de cameră preliminară) să fie lovit de nulitate ca efect al decăderii.

Cu toate acestea, considerăm că soluția preferabilă ar fi alta, respectiv, considerarea termenului ca fiind un termen procedural relativ, soluție[21] ce se aplică atunci când este încălcat art. 406 alin. (1)[22] care prevede că hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunțare.

Așadar, ca urmare a considerării termenului de 60 de zile ca fiind un termen procedural relativ, încălcarea acestuia nu se va răsfrânge asupra valabilității procedurii și a încheierii judecătorului de cameră preliminară ci va atrage eventual sancțiuni disciplinare pentru judecătorul de cameră preliminară.

Această concluzie s-ar impune și din observarea redactării similare a celor două texte de lege precum și pe considerentul că dacă încheierea judecătorului de cameră preliminară ar fi lovită de nulitate, atunci consecința acestui fapt va fi ca întreaga procedură de cameră preliminară să fie reluată, argument greu de acceptat având în vedere premisele legiuitorului referitoare la celeritatea și urgența procesului penal.

Observăm astfel, cu privire la discuția de mai sus referitoare la sancțiunea nerespectării termenului de 60 de zile de soluționare a cauzei în camera preliminară, că nicio soluție nu ar fi la adăpost de critici, însă cel mai probabil doctrina și jurisprudența vor oferi soluții practice viabile cât mai apropiate de voința legiuitorului.

Cu privire la o altă problemă procedurală existentă sub ”umbrela” VCPP, legiuitorul NCPP a preluat soluția majoritară[23] din VCPP conform căreia, judecătorul se va pronunța asupra neregularităților actului de sesizare prin observarea dispozițiilor intrinseci (sancționarea cu nulitatea absolută sau relativă a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii conform art. 280-282 NCPP, excluderea unora sau mai multor probe administrate) și extrinseci (de exemplu, lipsa semnăturii celui care l-a întocmit) ale acestuia, recte art. 328 și conexe din NCPP ce reglementează cerințele legale pe care rechizitoriul trebuie să le îndeplinească.

Astfel, judecătorul îi va comunica deficiențele actului de sesizare procurorului, iar acesta are un termen de 5 zile de la comunicare, termen în care va analiza dacă va menține dispoziția de trimitere în judecată sau va solicita restituirea cauzei. Așa cum s-a precizat[24], remedierea neregularităților intrinseci este o procedură ce necesită o durată de timp mai îndelungată, ceea ce înseamnă că termenul de 5 zile instituit de art. 345 alin. (3) NCPP pentru procuror se aplică în sensul că în acest termen procurorul doar va constata neregularitățile intrinseci și va comunica cel mai probabil judecătorului de cameră preliminară că solicită restituirea cauzei.

Cu toate acestea, se poate desprinde concluzia că judecătorul de cameră preliminară se va pronunța asupra restituirii cauzei la parchet, dacă procurorul nu a remediat deficiențele constatate de judecător în termenul de 5 zile, numai atunci când neregularitatea atrageimposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății conform art. 346 alin. 3 lit. a precum și când se observă alte neregularități procedurale flagrante, iar nu pentru orice deficiențe.

O interpretare a acestei dispoziții trebuie făcută totuși coroborat cu litera c) de la același articol, unde judecătorul este obligat să restituie cauza la parchet atunci când procurorul nu răspunde(subl. ns.) în termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3). Așadar, la o primă vedere ar părea că dispozițiile ar fi contrare, însă ele se coroborează[25] prin faptul că ipoteza de la litera a) are în vedere faptul că procurorul răspunde în termenul de 5 zile, dar nu remediază deficiențele puse în vedere de judecător, spre exemplu, prin menținerea lor. Pe când litera c) are în vedere ipoteza în care procurorul nu răspunde în niciun fel cu privire la dispozițiile judecătorului de cameră preliminară. Soluția de a trimite în mod obligatoriu cauza la parchet în această situație este firească întrucât judecătorul de cameră preliminară nu cunoaște atitudinea procurorului cu privire la deficiențele constatate. De asemenea, această soluție poate fi și privită ca o sancțiune a pasivității procurorului de caz.

Considerăm că dezbaterile ce pot lua naștere cu privire la această instituție sunt departe de a fi epuizate. Cu toate acestea, trebuie salutată inovația adusă de procedura de cameră preliminară, prin asigurarea unui ”filtru” de specialitate a sesizării instanței, prin conținutul dispozițiilor care reglementează această fază procesuală și prin soluțiile care pot fi dispuse.

Astfel sunt prevăzute criteriile în baza cărora se va stabili dacă procedura din faza urmăririi penale a avut un caracter legal și temeinic pentru a se putea proceda la judecarea în fond ori dacă se va opta pentru sancționarea actelor nelegal întocmite și refacerea acestora, deziderat urmărit în consonanță cu respectarea dreptului inculpatului la un proces echitabil.


[1] A se vedea Secțiunea a II-a, cu denumirea marginală – „Motivul emiterii actului normativ” , nr. 1 – „Descrierea situației actuale”, din Proiectul NCPP, pag. 1;
[2] A se vedea C.E.D.O., cauza Brăgădireanu c. României, Hotărârea din 6 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 369 din 4 iunie 2010 (durata procesului a fost de 8 ani și 8 luni, din care 7 ani și 8 luni au curs după ratificarea Convenției de către România; în tot acest timp, procesul a fost judecat de 8 instanțe cu 3 niveluri de competență); o condamnare recentă a României la C.E.D.O a avut loc în cauza Velcescu şi alţii c. României, publicată în Monitorul Oficial nr. 149 din 20 martie 2013 tot pentru nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a procesului;
[3] A se vedea Secțiunea a II-a, cu denumirea marginală – „Motivul emiterii actului normativ”, nr. 2 – „Schimbări preconizate”, litera k. – „Procedura camerei preliminare”, din Proiectul NCPP, pag. 13;
[4] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 556 din 14 august 2007;
[5] Pentru reglementarea din Codul de procedura italiană, denumită giudice dell’udienza preliminare sau GUP a se vedea Astolfo di Amato, Criminal Law in Italy, Ed. Wolters Kluwer, 2011, pag. 158 și urm., M. Pisani, A. Molari, V. Perchinunno, P. Corso, Manuale di procedura penale, Ed. Monduzzi, 1994, pag. 383 și urm.;
[6] Pentru reglementarea asemănătoare din Codul de procedură franceză, denumită Judge d’instruction, însă sub rezerva discuțiilor de compatibilitate, a se vedea M.-L. Rassat, Procédure pénale, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1994, pag. 469 și urm.;
[7] A se vedea art. 60 și urm. din Legea nr. 111 din 13 martie 2002 pentru ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002;
[8] A se vedea G. Antoniu, C. Bulai , Dicționar de drept penal și procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2011, pag. 110;
[9] Pentru dezvoltări referitoare la ședința pregătitoare, a se vedea N. Volonciu, Modificările Codului de procedură penală al R.P.R., în Analele Universității București „C.I. Parhon” și „Revista de științe sociale-științe juridice” nr. 6/1956, pag. 161 și urm.; V. Brutaru, Camera preliminară, o nouă instituție de drept procesual penal, în Revista Dreptul, nr. 2/2010, pag. 207-215 precum doctrina și jurisprudența postbelică acolo citată;
[10] Pentru discuții cu privire la cele trei soluții propuse în doctrină de aplicare in timp a legii procesual penale, și anume: (i) legea veche continuă să se aplice tuturor cauzelor începute sub imperiul ei, iar legea nouă se aplică numai cauzelor începute după intrarea ei în vigoare (așa cum este cazul legii procesual civile);(ii) legea nouă se aplică tuturor cauzelor în curs, anulându-se toate actele efectuate sub legea veche, dacă sunt contrare dispozițiilor din noua lege și în fine, (iii) soluția adoptată de legiuitorul LPA, legea nouă se aplică tuturor actelor procesuale efectuate sub imperiul ei, rămânând valabile însă actele efectuate sub imperiul legii vechi în cazul proceselor în curs de desfășurare, a se vedea I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol I, București, 1924-1927, pag. 286 și urm.; P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, tome II – Procédure pénale, Ed. Dalloz, Paris, 1970, p. 1613 și urm; Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Editura Hamangiu, București, 2013, pag. 44 și urm.; S. Kahane, Siuația tranzitorie în succesiunea legii de procedură penală, în Revista Română de Drept, nr. 6/1967, pag. 50-58;
[11] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013;
[12] A se înțelege Noul Cod de procedură penală;
[13] Pentru discuții cu privire la efectele citirii actului procedural de sesizare și parcurgerea fazei cercetării judecătorești potrivit VCPP, a se vedea Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Editura Hamangiu, București, 2013, pag. 582 și urm.; A. Crișu, Drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, pag. 509;
[14] Se pot observa cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță, disponibile pe http://portal.just.ro
[15] Potrivit expunerii de motive a Legii nr. 255/2013 de punere în aplicare a NCPP, s-a adoptat soluția potrivit căreia judecătorul care exercită verificarea legalității trimiterii în judecată, a urmăririi penale și care decide începerea judecății să poată exercita în continuare în aceeași cauză și funcția de judecată (subl. ns.) întrucât astfel se vor reduce semnificativ dificultățile/costurile de implementare a dispozițiilor privind camera preliminară și ca totodată, această soluție este de natură să reducă semnificativ și gradul de încărcare a activității la nivelul fiecărui magistrat judecător.;
Pentru mai multe detalii, a se vedea Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013 de punere în aplicare a NCPP, Secțiunea a 2-a, nr. 2.3 – Titlul III – Dispoziții referitoare la Codul de procedură penală, nr. 3 – Modificări importante aduse procedurii camerei preliminare, pag. 8;
[16] Pentru felul hotărârilor judecătorești și discuții cu privire la încheieri, a se vedea Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Editura Hamangiu, București, 2013, pag. 562 și urm.; A. Crișu, Drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, pag. 494 și urm.;
[17] A se vedea în acest sens, Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Editura Hamangiu, București, 2013, pag. 56; I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei, București, 1988, pag. 75; Gr. Theodoru, Principiile fundamentale ale procesului penal român și perfecționarea reglementării lor, în Analele Ştiinţifice Ale UniversităţIi Al. I. Cuza, Iaşi, 1984, pag. 19-20;
[18] În același sens, a se vedea M. Iordache, Camera preliminară, o nouă instituție de drept procesual penal, în Revista Dreptul, nr. 2/2010, pag. 218 și urm.; V. Constantinescu, Verificarea regularității actului de sesizare în procedura camerei preliminare din Noul Cod de procedură penală – Comentariu la Decizia nr. 1500 din 25.07.2011 a Curții de Apel București, Secția I Penală, publicată în Curierul Judiciar, nr. 3/2012, pag. 165 și urm.;
[19] Pentru felurile competenței și criteriile de determinare a acestora, a se vedea V. Rămureanu,Competența penală a organelor judiciare, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980, pag 37 și urm.; I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 280 și urm.;
[20] Pentru discuții cu privire la clasificarea termenelor, a se vedea Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed. a III-a, Editura Hamangiu, București, 2013, pag. 422 și urm.; A. Crișu, Drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, pag. 366 și urm.;
[21] Pentru soluția din dreptul procesual civil de a considera termenul de redactare a hotărârii ca termen procedural relativ și care nu afectează hotărârea în ansamblul său, soluție care se aplică mutatis mutandis și în dreptul procesual penal, a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol II, Ed. Național, București, 1997, pag. 254; I. Leș, Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, pag. 558;
[22] Respectiv, fostul art. 310 alin. (2) care prevedea în mod similar că hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunțare;
[23] A se vedea I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 277 din 2 februarie 2010, disponibilă pe site-ul www.scj.ro; A. Crișu, Drept procesual penal, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2011, pag. 506; V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală, vol II, Ed. Academiei, București, 1978, pag. 149;
[24] Idem V. Dongoroz ș. a., pag. 149;
[25] În același sens, a se vedea M. Iordache, Camera preliminară, o nouă instituție de drept procesual penal, în Revista Dreptul, nr. 2/2010, pag. 221-222.


Călin DRAGOMAN
Avocat CLIFFORD CHANCE BADEA

(Visited 207 times, 1 visits today)