Renuntarea parintelui la autoritatea parinteasca

 

mediere bucurestiRenuntarea parintelui la autoritatea parinteasca contravine Deciziiei de Îndrumare a Tribunalului Suprem

Un fenomen des întâlnit în judecătoriile din România este renunţarea benevolă a unui părinte (în general tatăl dar nu totdeauna) la autoritatea părintească.

Autoritatea părintească comună este în primul rând un drept al copilului cu privire la care un părinte nu este îndrituit să renunţe. Totuşi mulţi părinţi o fac iar instanţele, tributare încă ideilor greşite promovate de codul Familiei acceptă pe bandă rulantă şi fără o verificare serioasă a existenţei vreunui motiv cu adevărat temeinic (dpdv legal) pentru retragerea autorităţii părinteşti pentru acel părinte.
Astfel părinţi absolut decenţi care s-au comportat rezonabil de bine cu copilul anterior divorţului sunt lipsiţi de exerţiul autorităţii părinteşti în mod ilegal deoarece noul Cod civil (şi doctrina din ţară şi străinătate) sunt unanime în a accepta ca motive temeinice de retragere a exerciţiului autorităţii părinteşti cele ce ţin de incapacitatea părintelui de a se ocupa de îngrijirea copilului (de ex. boli grave, dispariţie, părinte dispărut, etc.) ori de riscuri iminente pe care părintele în cauză le-ar avea supra copilului (părinţi abuzatori, riscuri de sănătate, etc). Dezinteresul părintelui sau declarația sa în acest sens nu reprezintă un motiv temeinic.
De mute ori această renunţare ascunde în fapt o tranzacţie ascunsă între părinţi (”îţi las maşina şi casa daca îmi laşi copilul””nu o să îţi cer pensie alimentară dacă îmi laşi copilul”, etc.) .  Interesant este că încă din 1958 instanţele au observat faptul că aceste renunţări dubioase (şi nejustificate)  la un drept au un risc mare de a implica daune colaterale produse terţilor (de exemplu copilului care va fi lipsit atât de ghidarea părintelui nerezident cât şi de pensia de întreţinere) sau scopuri ilicite (şantaj, trafic de influenţă, ascunderea unor infracţiuni comise de fostul soţ în schimbul renunţării la autoritatea părintească).
O altă ipoteză este aceea că părintele în cauză ”habar nu are la ce renunţă” de fapt. De multe ori, părinţii confundă (sau sunt ”ajutaţi” să confunde de către avocatul părții  interesate) ideea de autoritate părintească comună cu cea de locuinţă. Crezând că prin declaraţia sa îşi exprimă în fapt acordul ca minorul să locuiască la celălalt părinte, părintele ajunge să renunţe la o sumă mult mai mare de drepturi şi responsabilităţi asupra copilului.Vorbim deci de un viciu de consimţământ care ar trebui serios analizat de către instanţe.
În condiţiile în care autoritatea părintească comună ar trebui să fie regula după divorţ, este extrem de dezamăgitor procentul extrem de mare de sentinţe de tip custodie unică (autoritate părintească excercitată exclusiv de unul dintre părinţi) pe care instanţele din România le emit ”pe bandă rulantă” fără a justifica serios temeinicia acceptării unei astfel de cereri,
Prezentăm mai jos un sumar al deciziei de îndrumare la care făceam referire: 
Decizia de Îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 12/1958
Acte de dispoziţie părţilor în procesul civil.
1. Controlul instanţei
2. Rolul instanţei
3. Rolul procurorului
4. Recunoaştere prin împuterniciţi
1. Instanţele judecătoreşti, atunci când li se înfăţişează acte de dispoziţie ale părţilor sub forma renunţării la drept sau la acţiune, a achiesării la pretenţiile părţii potrivnice sau la o hotărâre pronunţată în cauză, ori a cererii de a se da o hotărâre care să consfinţească o învoială a părţilor, sunt datorate să verifice dacă aceste acte nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau ale terţilor , ori dacă ele nu sunt rezultatul unui viciu de consimţământ. În cazul în care se constată o atare situaţie, instanţele vor respinge cererea şi vor trece mai departe la judecata cauzei.
2. Pentru prevenirea oricărei greşeli a părţilor, instanţele sunt obligate, înainte de a lua act de cererea formulată, să le explice consecinţele juridice ce decurg din actul încheiat.
3. Procurorul are dreptul să atace cu recurs hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor.
4. Recunoaşterile făcute în instanţă de reprezentanţii legali sau mandatarii părţilor nu au puterea probatorie pe care legea o acordă mărturisirii judiciare decât dacă au fost făcute în baza unei împuterniciri speciale sau dacă organul care reprezintă persoana juridică are dreptul de dispoziţie şi nu este necesară nici o abilitare specială a sa.
Sursa:http://blog.arpcc.ro/2013/05/renuntarea-parintelui-la-autoritatea.html

Daca vreti sa aflati mai multe despre mediere, va recomandam sa rasfoiti acest site sau sa sunati cu incredere la unul din numerele de telefon afisate la datele de contact .

Mediator Petru Mustateanu – Bucuresti 2013

 

(Visited 19 times, 1 visits today)
 

Lasă un răspuns