Autor: Prof. univ. dr. Mircea DUȚU
Prin intrarea în vigoare la, 1 februarie, a noului Cod penal (Legea nr. 286/2009) şi a noului Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010) practic seria marilor coduri se încheie şi odată cu aceasta ampla reformă legislativă aferentă ultimilor 24 de ani. Se poate afirma acum că ultimele reglementări juridice majore adoptate anterior anului 1989, în spiritul vremurilor de atunci, au ieşit astfel din vigoare, refugiindu-se în istorie. În urma acestor evoluţii, noul sistem de drept românesc îşi desăvârşeşte edificiul legislativ, purtând marca modernităţii, exprimând exigenţele receptării dreptului Uniunii Europene şi cerinţele mondializării în curs.
Urmează acum o etapă tot atât, dacă nu şi mai importantă: cea a aplicării şi culegerii primelor date privind reacţiile practicii la prevederile noilor reglementări juridice. Ele vor arăta modul în care concepţia şi dispoziţiile juridice respective au fost adoptate la particularităţile contextului imperfecţiunile evidente şi nevoia înlăturării lor, inclusiv eventuale propuneri de îmbunătăţire.
Discuţiile (justificate şi stimulate mai ales politic) privind unele modificări considerate ca absolut necesare în ultimul moment – după ce ambele coduri – penal şi de procedură penală – au aşteptat câţiva ani de zile intrarea în vigoare – ne arată posibilitatea apariţiei a destule probleme în aplicarea dispoziţiilor acestora.
Într-adevăr, modul eclectic de construire a textului legal, soluţiile adesea negociate, reflectând compromisul, pe care le cuprinde, unele incoerenţe ş.a. prevestesc reale dificultăţi de aplicare, pe care jurisprudenţa şi doctrina vor fi chemate a le clarifica. Absenţa unor „Explicaţii teoretice…” solide, competente şi clare va fi din plin resimţită.
Până atunci însă să evidenţiem evenimentul ca atare.
Elaborarea, adoptarea şi intrarea în vigoare a unui nou Cod penal reprezintă momente cardinale în evoluţia legislativă şi culturală a unui stat, ele evidenţiind în mod sintetic cele trei aspecte esenţiale ale unei ordini de drept: aspectul normativ ţinând de esenţa legislativă a reglementării, aspectul decizional evidenţiat de manifestarea unei voinţe politice într-un anumit loc şi timp istoric, şi aspectul instituţional relevat de cadrul general al evoluţiei economico-sociale, dar şi a doctrinei şi jurisprudenţei. Aşa cum scria marele penalist român Vintilă Dongoroz încă în 1932, orice codificare juridică (penală) presupune „o desăvârşită adaptare la realităţi şi deci o perfectă cunoaştere a acestora”. Din acest punct de vedere, profundele transformări în plan politic, social şi economic, suferite de societatea românească în cele patru decenii şi jumătate care au trecut de la adoptarea Codului penal în vigoare, şi mai ales în perioada de după 1989, nu lasă loc de îndoială cât priveşte inadecvarea acestuia din urmă la ordinea reală a societăţii româneşti. Pe de altă parte, această inadecvare nu constituie ea însăşi, altfel decât par a crede iniţiatorii noului cod – indiferent de culoarea lor politică – un argument suficient pentru trecerea la o nouă codificare. Din nou Vintilă Dongoroz: „E greu, e mult prea greu, ca atunci când te găseşti în vălmăşagul orbitor şi asurzitor al evenimentelor ce se precipită, să poţi prinde aspectul şi tonalitatea exactă şi caracteristică a evenimentelor din care ele ţâşnesc şi care le alimentează … E bine deci ca marile reforme, ca şi marile operaţiuni chirurgicale, să se facă la rece, după ce febra a scăzut şi condiţiile de lucru au devenit prielnice”. Cu alte cuvinte, esenţială pentru reuşita unei noi codificări este surprinderea de către legiuitor a noilor realităţi în parametrii stabili ai unei noi ordini sociale.
Efortul iniţiatorilor de a se apropia de acest deziderat nu poate fi contestat. Aşa cum se ştie, pentru elaborarea proiectului noului cod penal a fost constituită în cadrul Ministerului Justiţiei o comisie formată din cadre didactice universitare, judecători, procurori, avocaţi, cu participarea reprezentanţilor Consiliului Legislativ, a unor renumiţi specialişti în materie deopotrivă români şi străini, şi, nu în ultimul rând, cu concursul Institutului de Cercetări Juridice. Este de remarcat apoi şi faptul că pe parcursul urmat de Noul Cod penal de la elaborarea proiectului şi până la intrarea în vigoare toate partidele politice relevante au fost implicate în procesul deciziei politice privind acest act normativ, astfel încât se poate vorbi despre un anume consens supra-partinic care ar trebui să situeze Codul deasupra luptei politice de zi cu zi. Nu mai puţin însă, discuţiile prilejuite de recenta intrare în vigoare la 1 februarie arată că avem încă de a face în acest punct cu un deziderat destul de greu de atins.
Astfel stând lucrurile, faptul că unele caracteristici generale precum încercarea de simplificare a textelor de incriminare, evitarea suprapunerilor între diferitele incriminări şi evitarea suprapunerilor cu textele părţii generale şi reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru majoritatea infracţiunilor – o tendinţă generală pe plan european şi aflată în acord cu practica magistraţilor români – au fost prezentate aproape ca o veritabilă favorizare legală a infractorului trebuie privit în orice caz ca un semnal de alarmă cât priveşte problema comunicării dintre cetăţean şi legiuitor, nu întâmplător prezentată drept una dintre problemele capitale ale dreptului post-modern peste tot în lume. Pe de altă parte însă, simpla aliniere a legiuitorului român la aceste tendinţe europene nu reprezintă în nici un fel garanţia unei legiferări adecvate ordinii concrete a societăţii româneşti contemporane. Limitele legale reduse ale pedepselor sunt fireşti pentru societăţi bine aşezate în propria lor ordine. Însă dacă este adevărat că societatea românească mai are încă un drum lung de parcurs până la o asemenea bună aşezare, şi ţinând seama tocmai de doctrinele moderne privind semnificaţia şi scopul pedepsei, poate nu ar fi fost rău ca legiuitorul român să fi reflectat mai atent la cuvintele lui Hegel: „Când societatea este încă şovăitoare în sine, trebuie prevăzute exemple pe calea pedepselor, căci pedeapsa este ea însăşi un exemplu în faţa exemplului crimei. Când însă societatea este consolidată în sine, primejdia crimei este atât de slabă, încât şi suprimarea ei trebuie să urmeze aceeaşi măsură. Pedepsele aspre nu sunt aşadar în şi pentru sine ceva nedrept, ci ele stau în raport cu situaţia vremii”.
Aşa cum se precizează în Expunerea de motive, în elaborarea proiectului s-a urmărit pe de o parte, valorificarea tradiţiei legislaţiei penale române, iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referinţă în dreptul penal european. Faţă de noua poziţie a României ca stat membru al Uniunii Europene, precum şi în contextul mai larg al mondializării şi globalizării tot mai accentuate şi pe plan juridic, necesitatea sincronizării nu poate fi contestată, aşa cum, pentru a-l cita din nou pe Vintilă Dongoroz, „nimic nu-i mai periculos pentru ordinea juridică decât ruperea brutală a oricăror legături cu trecutul. Există în orice grup social acest fond static, creat de tradiţie, pe care car legea penală nu l-ar putea nesocoti fără a risca să apară ca nedreaptă, arbitrară şi tiranică, încât pierzându-şi prestigiul să nu-şi piardă şi eficacitatea”. Însă este mult mai uşor a afirma necesitatea dublei sincronizări a codificării cu trecutul (naţional) şi prezentul (european) decât a realiza cu adevărat un cod penal care, potrivit aceluiaşi Vintilă Dongoroz, să reprezinte „cu adevărat expresia unui sistem de drept penal”. Iniţiatorii noului Cod penal au afirmat că în valorificarea tradiţiei legislaţiei noastre penale s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936, multe dintre ele menţinute şi de Codul penal din 1968, prevederi având în linii mari acelaşi substrat german şi italian precum astăzi reglementările penale cu cea mai largă influenţă în dreptul european, însă că au fost, în egală măsură, păstrate şi o serie de instituţii specifice Codului din 1968, care şi-au dovedit funcţionalitatea (spre exemplu, a fost menţinută participaţia improprie, deşi majoritatea legislaţiilor operează în aceste ipoteze cu instituţia autorului mediat). Sunt însă aceste două seturi conceptuale compatibile, astfel încât rezultatul final să poată fi cu adevărat expresia unui sistem, iar nu a unei compilaţii?
Răspunsul la această întrebare, ca şi la altele nu mai puţin importante (precum ar fi compatibilitatea dintre substratul teoretic al vechilor şi noilor reglementări, care nu urmează neapărat şi întru totul criteriul politic-naţional), urmează să fie aflat în anii care vor urma, prin eforturile conjugate ale ştiinţei dreptului, doctrinei juridice şi jurisprudenţei. La fel, tot anii următori vor arăta în ce măsură elementele de noutate aduse de Noul Cod de Procedură Penală pe linia protecţiei drepturilor persoanelor implicate în procesul penal (cu deosebire ale învinuitului şi inculpatului) inclusiv prin introducerea unor noi categorii (precum cea a suspectului) vor putea coexista cu menţinerea liniei inchizitoriale severe caracteristic vechii reglementări, ori dacă modificările operate în materia gradelor de jurisdicţie şi a competenţelor instanţelor judecătoreşti vor contribui la realizarea scopurilor principale al reglementării, constând pe de o parte în optimizarea tehnică a funcţionării justiţiei penale, iar pe de altă parte în restabilirea încrederii societăţii în realizarea de către stat prin intermediul procesului penal a funcţiei dreptului penal însuşi: reafirmarea ordinii sociale ca atare, în pofida negării ei simbolice prin săvârşirea de infracţiuni. Dacă ar mai fi trăit pe 31 ianuarie 2014, Vintilă Dongoroz ar fi repetat poate ceea ce scrisese deja în 1932: „Departe de noi gândul de a susţine că legile penale actuale ar fi desăvârşite … dimpotrivă, credem că între aceste legi şi realităţi există o adâncă nepotrivire şi că, mai curând sau mai târziu, un nou drept penal, adecvat acestor realităţi, va lua locul dreptului penal pozitiv care ne guvernează astăzi. Socotim însă că momentul de faţă nu este prielnic elaborării acestui nou drept penal”. Din 1 februarie însă, doctrina şi jurisprudenţa din România trebuie să se raporteze la dictonul invocat şi de Hegel în Principiile filosofiei dreptului: hic Rhodus, hic saltus. Iar pentru ca saltul să nu fie mortal, rolul ştiinţei dreptului (penal) va fi cu siguranţă mult mai important decât atât doctrina cât şi jurisprudenţa par a fi dispuse astăzi să admită.
Dacă la 1 februarie noile „coduri penale” au intrat în vigoare, la 14 februarie se împlineşte 1 an de aplicare a noului Cod de procedură civilă. Primele experienţe nu nasc entuziasm, dar, ca de obicei, noul pare a se impune mai greu. Fapt pentru care am consacrat numărul de faţă al „Pandectelor Române” unui atare subiect.
Articol publicat în revista Pandectele Române nr. 2/2014.
sursa: wolterskluwer.ro
Comments are closed.