Acordul de mediere este înscrisul sub semnătură privată încheiat de părți în fața mediatorului, potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, prin care se soluționează pe calea amiabilă a medierii un litigiu între părți, nededus spre soluționare instanței de judecată (deși medierea poate avea loc și în cazul unui litigiu aflat pe rolul instanței, conform art. 61 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator) și având ca obiect, potrivit art. 601, coroborat cu art. 64 alin. (1) și 67 alin. (1), (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, conflicte în materie civilă sau penală, cuprinzând următoarele domenii:
– protecţia consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor contractuale ori garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;
– continuarea căsătoriei, partajul de bunuri comune, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii;
– posesia, grăniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;
– răspunderea profesională, respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă procedură;
– litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;
– litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la registrul comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura prevăzută la 1.013-1.024 sau la cea prevăzută la art. 1.025-1.032 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a deveni titlu executoriu, acordul de mediere trebuie să fie ori autentificat de către notarul public, ori încuviințat de instanța de judecată, printr-o hotărâre de expedient[1] pronunțată în acest sens, potrivit art. 59 alin. (1) și (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, care dobândește autoritate de lucru judecat, putere executorie și forța probantă a unui înscris autentic, conform art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, raportat la art. 432-434 din Codul de procedură civilă.
Cererea pentru eliberarea hotărârii judecătoreşti care să consfințească înțelegerea părților din acordul de mediere poate fi introdusă fie la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul oricare dintre părţi, fie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere, conform art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, poate fi formulată în termenul general de prescripție de 3 (trei) ani de la data încheierii acordului de mediere, având în vedere că art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și exercitarea profesiei de mediator nu prevede un termen în care o astfel de cerere poate fi dedusă spre soluționare instanței și având în vedere termenul general de prescripție prevăzut de art. 2517 din Codul civil, care curge de la data încheierii acordului de mediere, conform art. 2523 din Codul civil, iar aceasta urmează o procedură scurtă de soluționare, prevăzută de art. 59 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și exercitarea profesiei de mediator, raportat la art. 441, raportat, la rândul său, la art. 438-440 din Codul de procedură civilă și toate raportate la art. 87 alin. (51) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătoreşti, adoptat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005. Cuprinsul hotărârii judecătoreşti prin care se ia act de acordul de mediere, care conține însuși acordul de mediere, nu se preia de către Fundația „Institutul Român Pentru Informații Juridice – ROLII” și nici nu se publică, potrivit Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr. 884/2013.
Majoritatea instanțelor de judecată solicită prezența și acceptul tuturor părților, în cazul în care acestea sunt învestite cu soluționarea unei cereri de a pronunța o hotărâre judecătorească prin care să consfințească înțelegerea dintr-un acord de mediere.
Această practică este, în opinia mea, una prejudiciabilă pentru partea care este de bună-credință, împiedicând-o pe aceasta să o/le execute silit pe cealaltă/celelalte parte/părți, în baza acordului încuviințat de instanță și devenit, astfel, titlu executoriu și permițând părții/părților de rea-credință să se eschiveze de la asumarea și executarea celor agreate prin acord.
De asemenea, o astfel de practică este, în opinia mea, contrară spiritului legii, care, prin modalitatea în care este formulată, permite încheierea unui acord de mediere cu potențialul de a deveni titlu executoriu, prin încuviințarea lui de către instanța de judecată și încurajează, astfel, soluționarea amiabilă a diferendelor, soluționare care presupune tranșarea litigiului într-un termen scurt, cu costuri reduse, cu o rezolvare mutual acceptabilă pentru părți și conduce, astfel, la descărcarea instanțelor de judecată de cauzele pe care ar fi fost învestită să le soluționeze, în lipsa existenței acordului de mediere.
Din punctul meu de vedere, o cerere de eliberare a hotărârii judecătorești care să consfințească înțelegerea părților din acordul de mediere, formulată și/sau susținută doar de una dintre părțile la acordul de mediere încheiat, ar trebui admisă de către instanța de judecată și ar trebui să se soldeze cu pronunțarea hotărârii de expedient[2], pentru următoarele considerente:
1. Legea permite formularea și susținerea cererii de consfințire a acordului de mediere de către oricare dintre părțile din acordul de mediere.
Astfel, în art. 59 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 192/2006 privind medierea și exercitarea profesiei de mediator se stipulează expres faptul că: „părțile [și nu „toate părțile” acordului de mediere] se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor”. În plus, același articol face trimitere la unele prevederi din Codul de procedură civilă care fac parte procedura contencioasă[3] (care presupune ca o parte să se adreseze instanței în contradictoriu cu o altă parte), ceea ce înseamnă că legea permite ca o parte la acordul de mediere să se adreseze instanței de judecată, în contradictoriu cu o altă parte/alte părți la acest acord, care nu dorește/doresc executarea lui, pentru încuviinţarea înțelegerii exprimate în acordul respectiv.
Din interpretarea logică a acestui text de lege, care stabilește conținutul și sensul acestuia, dar și din observarea spiritului acestui text de lege rezultă, în mod clar, faptul că oricare dintre părțile semnatare ale acordului de mediere (și anume, aceea care are interes) poate sesiza instanța de judecată competentă și obține de la aceasta o hotărâre care să consfințească înțelegerea stipulată în acordul de mediere.
Având în vedere această interpretare a textului de lege anterior menționat, se impune a ne raporta la una dintre regulile aplicate acestei interpretări logice, și anume aceea că unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus)[4].
Deci, cât timp legea prevede, generic, faptul că „părțile” și nu doar anumite sau toate părțile pot sesiza instanța în vederea obținerii de la aceasta a unei hotărâri care să consfințească înțelegerea lor din acordul de mediere, trebuie să înțelegem faptul că oricare parte, care are interes, poate sesiza instanța în scopul anterior precizat.
O interpretare contrară a legii ar fi, în opinia mea, eronată și nu ar face altceva decât să invalideze învoiala părților deja exprimată extrajudiciar pe calea acordului de mediere și să încurajeze partea care este de rea-credință să nu își asume și execute înțelegerea făcută în fața mediatorului.
Totodată, o interpretară contrară a legii ar fi discriminatorie pentru persoana care dovedește inițiativă și solicită încuviințarea acordului de mediere la care este parte și ar ocaziona prejudicii de ordin material și moral acesteia legate de:
(i) imposibilitatea executării silite a celeilalte/celorlalte părți din acordul de mediere (care s-au obligat prin acesta la eventuale prestații), în lipsa unei hotărâri constituind titlu executoriu, potrivit art. 59 alin. (2) teza a treia din Legea nr. 192/2006 privind medierea și exercitarea profesiei de mediator, care să consfințească acest acord;
(ii) pierderea onorariului achitat mediatorului pentru soluționarea prin acord a diferendului dintre părți;
(iii) cauzarea stresului, supărării și neîncrederii în opțiunea de soluționare amiabilă a litigiilor pentru partea căreia i se refuză consfințirea înțelegerii din acordul de mediere și, deci, posibilitatea punerii în executare silită a acestui acord;
(iv) necesitatea deducerii spre soluționare instanței, de către partea care fusese interesată de consfințirea acordului de mediere (cu scopul obținerii hotărârii de consfințire a acestuia cu putere de titlu executoriu, în sensul art. 58 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și exercitarea profesiei de mediator, raportat la art. 59 alin. (2), teza a treia aceeași lege), a unei cauze având același obiect litigios ca și cel tranșat prin acordul de mediere, cauză care ar naște următoarele consecințe prejudiciabile și absurde pentru partea interesată de soluționarea diferendului:
– s-ar ocaziona acesteia cheltuieli de judecată necesare pentru soluționarea litigiului în fața instanței de judecată;
– litigiul dintre părți, care fusese deja soluționat pe calea acordului de mediere, nu ar putea rămâne tranșat, ci ar fi reluat în fața instanței de judecată;
– termenul de soluționare a litigiului dintre părți, reluat în fața instanței de judecată, s-ar prelungi, datorită necesității unei judecăți a fondului din partea instanței, judecată în cadrul căreia acordul de mediere ar putea avea doar o valoare probatorie și nu una de obligare a părților;
– instanțele de judecată ar fi încărcate cu un litigiu care trebuie soluționat în fond, care, în mod absurd, fusese deja tranșat în mod amiabil de părți, prin acordul de mediere;
– părții interesate de soluționarea litigiului i-ar fi ocazionate stres, supărări și stări de incertitudine, cauzate de existența unui proces și de impredictibilitatea soluției instanței de judecată.
2. Legea nu impune repetarea consimțământului părții, exprimat prin acordul de mediere, și în fața instanței de judecată.
Legea nr. 192/2006 privind medierea și exercitarea profesiei de mediator este o lege specială care se aplică, deci, prioritar față de legea generală în materie (Codul de procedură civilă), întrucât există principiul de drept conform căruia specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală)[5].
Această lege prevede expres, în art. 59 alin. (2) teza întâi, faptul că: „părțile se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor”.
Acest text de lege nu prevede ca fiind necesară, în vederea emiterii hotărârii de consfințire a învoielii din acordul de mediere, repetarea de către părțile la acest acord, în fața instanței, a consimțământului lor cu privire la încheierea acordului.
Prin urmare, în cazul îndeplinirii tuturor condițiilor impuse de art. 59 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 192/2006 privind medierea și exercitarea profesiei de mediator pentru a se putea elibera de către instanță o hotărâre care să consfințească înțelegerea părților din acordul de mediere: a) să existe un acord de mediere valabil încheiat, conținând înțelegerea părților; b) să existe o solicitare în acest sens a cel puțin uneia din părțile la acordul de mediere (și o singură parte interesată putând formula o asemenea solicitare – a se vedea argumentația prezentată la punctul 1. de mai sus); c) instanța sesizată să fie competentă din punct de vedere material și teritorial) și în condițiile în care Legea nr. 192/1996 nu prevede ca fiind necesară repetarea consimțământului părților la acordul de mediere și în fața instanței de judecată învestite cu soluționarea cererii de consfințire a înțelegerii din acest acord, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă)[6], consimțământul părților pentru stingerea litigiului în modalitatea stipulată în acordul de mediere ar trebui doar constatat de către instanță ca fiind existent și nu ar trebui solicitat din nou, prin formularea și/sau susținerea cererii de consfințire a învoielii părților din acordul de mediere de către toate părțile la acest acord și prin confirmarea înțelegerii de către părți în fața instanței.
Și sub aspect formal soluția indicată de lege este în sensul de a nu se relua în fața instanței de judecată consimțământul părților exprimat prin acordul de mediere, ci de a fi constatat ca atare de către instanță. La această interpretare în spiritul legii se poate ajunge din analizarea prevederilor art. 61 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, care prevede pentru încuviințarea de către instanță a acordului de mediere extrajudiciar o procedură simplă, acordul nefiind necesar a fi redactat și semnat de părți în fața instanței, ca și în cazul unei tranzacții judiciare (potrivit art. 439 din Codul de procedură civilă), ci acesta trebuind doar să fie pus la dispoziția instanței de judecată de către părți ori de către mediator, în forma deja redactată și semnată.
În opinia mea, instanțele de judecată ar trebui să distingă între cerințele necesare pentru încuviințarea unei înțelegeri a părților judiciare și a uneia extrajudiciare, tratamentul procesual al celor două situații trebuind să fie unul diferit.
Astfel, în cazul înțelegerilor judiciare, este firesc, așa cum cere și art. 439 din Codul de procedură civilă, ca acestea să fie consimțite în scris în fața instanței de judecată, întrucât, în cazul acestora, este vorba despre stingerea unui litigiu materializat într-un proces inițiat de o parte împotriva altei/altor părți cu interese contrarii, care vizează și fondul disputei dintre părți și, deci, pronunțarea unei soluții.
Însă, în cazul înțelegerilor extrajudiciare, materializate printr-un acord de mediere, situația este diferită, întrucât, pentru încheierea acordului, părțile au urmat o procedură necontencioasă (de mediere), soluționată prin încheierea unui act (acordul de mediere) în fața unei persoane autorizate de lege (mediatorul), atât pentru desfășurarea procedurilor de soluționare amiabilă a litigiului, prin mediere, cât și pentru încheierea formală a acordului părților. În aceste condiții, ar fi firesc ca acordul de mediere să poată fi încuviințat de instanța de judecată și în cazul în care cererea de consfințire a înțelegerii părților din acest acord este formulată și/sau susținută de o singură parte la acord, ținându-se, astfel, cont de către instanță de faptul că acordul dedus acesteia nu are doar puterea obligatorie a unui contract (care reprezintă legea părților, potrivit art. 1270 alin. (1) din Codul civil), ci și pe aceea a unui document încheiat în fața unei persoane autorizate, cum este mediatorul, prin care se soluționează un litigiu.
3. Reaua-credință a părții care refuză să solicite și/sau să susțină încuviințarea înțelegerii din acordul de mediere ar trebui sancționată de către instanța de judecată.
Sunt numeroase în practică situațiile în care părțile încheie acorduri de mediere prin care soluționează amiabil litigiul dintre ele, dar în care una dintre părți, după încheierea acordului, nu îl execută și se opune devenirii acestui acord titlu executoriu, conform art. 59 alin. (1) și (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, prin autentificarea sa de către notarul public sau prin consfințirea sa printr-o hotărâre judecătorească.
În aceste cazuri, refuzul părții care nu își execută obligațiile prevăzute în acordul de mediere și care se opune devenirii acestui acord titlu executoriu, prin consfințirea lui prin hotărâre judecătorească, reprezintă rea-credință și contravine prevederilor art. 14 din Codul civil.
Această rea-credință este un comportament sancționabil din punct de vedere legal, care ar trebui tratat fără indulgență de către instanța de judecată, învestită de către partea interesată cu soluționarea unei cereri de consfințire a înțelegerii părților din acordul de mediere și, prin urmare, instanța care constată reaua-credință ar trebui să o sancționeze, prin însăși încuviințarea acordului de mediere solicitată de partea care are interesul ca acesta să poată fi pus în executare silită, nefiind adus la îndeplinire de bunăvoie.
Respingerea unei cereri de consfințire a învoielii părților din acordul de mediere, pentru motivul că o astfel de cerere nu este formulată și/sau susținută de toate părțile la acordul de mediere ori că nu a fost exprimat și în fața instanței de judecată, de către toate părțile la acord, consimțământul cu privire la conținutul și asumarea acestui acord, ar reprezenta doar o încurajare a relei-credințe și o atitudine prejudiciabilă pentru partea care este de bună-credință și urmărește exercitarea drepturilor și intereselor sale.
În concluzie, consider că practica judiciară în materia consfințirii înțelegerii extrajudiciare a părților, exprimată printr-un acord de mediere, ar trebui să devină una mai puțin rigidă și aplecată asupra respectării nu doar a literei, ci mai mult a spiritului și scopului legii. De asemenea, această practică ar trebui să fie una prin care se încurajează și se susține soluționarea amiabilă a litigiilor și nu una care, printr-o viziune inflexibilă, descurajează justițiabilii să opteze mai întâi pentru găsirea unei modalități alternative judecății de tranșare a diferendelor lor.
Acordului de mediere, care reprezintă actul oficial, încheiat în fața unei persoane autorizate de lege în acest sens (mediator), prin care s-a soluționat un litigiu, ar trebui să i se confere și de către instanța de judecată învestită chiar numai de către una dintre părțile la acord cu o cerere de consfințire a înțelegerii părților din acord și chiar în cazul opoziției celeilalte/celorlalte părți, puterea și efectele urmărite prin încheierea lui.
De lege ferenda, pentru simplificarea procedurilor, reducerea costurilor, timpului procesual, pentru descărcarea instanțelor de judecată cu un număr de cauze, încurajarea justițiabililor să uziteze procedurile de soluționare alternativă a diferendelor, pentru responsabilizarea părților la un acord de mediere și încurajarea asumării și executării acestuia cu bună-credință, consider că ar fi oportun să se elimine necesitatea autentificării de către notarul public sau consfințirii înțelegerii părților din acordul de mediere de către instanța de judecată, pentru ca acest act să devină titlu executoriu, conferindu-i-se, printr-o modificare legislativă, acest statut, prin simpla încheiere a sa în fața mediatorului.
[1] Hotărârea de expedient este un act procedural prin care se pune capăt judecății, în temeiul înțelegerii intervenite între părți. Această hotărâre nu are caractarul unei hotărâri de fond, întrucât prin ea nu se soluționează, practic, un litigiu, ci se ia act doar de învoiala părților. Procedura de emitere a unei astfel de hotărâri este cea prevăzută de art. 438-440 din Codul de procedură civilă). A se vedea teza întâi din articolul „Hotărâre de expedient” și articolul „Un nou tip de obiect: cererea de consfințire a înțelegerii părților din acordul de mediere”, avându-l ca autor pe jud. Cristi Danileț.
[2] Idem.
[3] Procedura contencioasă vizează litigiile care se poartă între părți cu interese contrarii. A se vedea teza întâi din articolul „Procedură contencioasă”.
[4] Regulă de interpretare logică a normei de drept, care cere ca generalitatea formulării unui text de lege să conducă la generalitatea aplicării lui, fără introducerea distincțiilor pe care textul respective nu le conține. A se vedea secțiunea a doua, punctul 2.3. din articolul „Interpretarea normelor de drept civil”.
[5] A se vedea secțiunea a treia din articolul „Clasificarea normelor de drept civil” și Decizia nr. 962 din 12 martie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.
[6] Idem.
Sursa Av. Alexandra WEISMAN-http://www.juridice.ro/370917/consfintirea-intelegerii-partilor-din-acordul-de-mediere-de-catre-instanta-de-judecata-in-lipsa-consimtamantului-tuturor-partilor.html
Comments are closed.