Faptul că medierea a devenit o metodă alternativă de rezolvare a conflictelor, ADR, cu o dinamică extraordinară a dezvoltării şi implementării, mai ales în ţările occidentale, e incontestabil. Medierea se inserează cu naturaleţe în resorturile culturale, de civilizaţie ale variilor societăţi în care disputele sunt recunoscute, analizate şi privite în primul rând ca prilej de dezbatere, de negociere, fie directă, fie asistată – aşa cum se petrece în cazul angajării unui mediator. A devenit limpede pentru orice observator că evitarea, atenuarea sau rezolvarea unui conflict înafara curţilor de judecată e o componentă comportamentală necesară şi inevitabilă pe viitor. Dar, care este acest viitor al aşa numitelor modalitaţi ADR ?
Pe 4 şi 5 octombrie trecut, la Singapore, a avut loc o Conferinţă internaţională dedicată metodelor ADR, cu accent pe viitorul acestora. În Auditoriumul Curţii Supreme singaporeze, domnul Michael Leathes, fost director şi acum preşedinte de onoare al Boardului Insitutului Internaţional de Mediere, a susţinut o prezentare intitulată “Viitorul ADR pentru anul 2020”. Documentul merită nu doar o amplă prezentare, dar şi o analiză pertinentă, pornind de la premisa că oferă un excelent prilej mediatorilor români de a se conecta la curentul de gândire şi tendinţele de acţiune occidentale, de a “arde” câteva etape în drumul firesc al implementării medierii în practica societăţii româneşti.
După ce constată – şi noi am spune că redescoperă, asemeni atâtor altor cercetători – că ceea ce numim astăzi generic ADR are rădăcini istorice adânc identificabile în epoca de dinainte de Christos, pe meridiane diverse, domnul Leathes identifică momentul de aur al primului Big Bang al ADR: Conferinţa Naţională asupra “Cauzelor Insatisfacţiei Populare faţă de Administrarea Justiţiei”, desfăşurată timp de două zile, în aprilie 1976, în capitala statului american Minnesota, Saint Paul. Cum titlul conferinţei reflecta fidel pe cel al unei lucrări prezentate cu şapte decenii înainte, în acelaşi oraş, de cel care avea să devină decan al Facultăţii de Drept a Universităţii Harvard, profesorul Nathan Roscoe Pound, spiritul practic al americanilor avea să înscrie în istorie evenimentul drept Conferinţa Pound. Practic, actul de naştere al ADR în înţeles modern a fost semnat de doi oameni, un jurist şi un profesor universitar, judecătorul Curţii Supreme a Statelor Unite, Warren E. Burger, care a prezentat lucrarea “Agenda pentru 2000, AD – Nevoia de Anticipare Sistematică”, şi de Frank Sander, de la aceeaşi Universitate Harvard, un adevărat vârf de lance în dezvoltarea teoretică şi aplicativă a ADR, cu tema “Perspective ale Justiţiei în Viitor”. Profesorul Sander sugera în 1976 că, până în 2000, tribunalele aveau să îşi extindă activitatea, că aveau să adopte progresiv mecanisme cum ar fi medierea sau cercetarea specifică pentru determinarea elementelor concrete, specifice diverselor speţe. El a numit toate aceste mecanisme “căi alternative de rezolvare a disputelor înafara curţilor de judecată”. Astfel a luat naştere acronimul ADR, genericul sub care se acumulează în zilele noastre o multitudine de demersuri interdisciplinare, atâtea speranţe şi viziuni aplicabile în practică de dezvoltare şi utilizare a unei discipline încă noi, toate abordate pe baza concluziei judecătorului Warren Burger, formulate cu 36 de ani în urmă: avem nevoie de o anticipare sistematică, ştiinţifică, analitică a fenomenului. Altfel, avertiza profesorul Sander, riscăm să simţim efectele frustrante ale “cantonării ucigătoare în status quo”, ale autosuficienţei generatoare de lentori inexcuzabile.
Revenind asupra prezentării domnului Michael Leathes de la Singapore, să subliniem ideea centrală a acesteia: după peste trei decenii de dezvoltări paralele în diverse ţări ale lumii, după succese notabile în plan teoretic, academic, metodele ADR au nevoie acum de mobilizarea la acţiune sistematică, globală, pe criterii unanim acceptate şi implementate. Şi toate acestea pornind de la înţeleapta platformă sugerată de cunoscutul proverb japonez care spune că “viziunea fără acţiune este visare cu ochii deschişi, iar acţiunea fără viziune este un coşmar”.
Vom recunoaşte imediat, în România, valoarea legaturii între viziune şi acţiune, între gând şi faptă, cum am spune noi, aplicabilă în atât de multe domenii. Ne propunem, însă, să rămânem în spaţiul fascinat al ADR, în primul rând al medierii. Vom continua, în seria textelor dedicate acestui subiect, prezentarea şi, în final, analiza proprie a ideilor propuse de Michael Leathes, cu convingerea că dacă în disciplina abordată se face trimitere la un nou şi necesar Big Bang, ca moment distinct al devoltării, unele dintre acestea ar putea provoca binevenite, chiar necesare “mini-banguri” cititorului interesat. Aşadar, va urma.
de Zeno Şuştac şi Lucian Ristea
