Elementele obligatorii ale cererii de chemare în judecată în NCPC

Rezumat

Primele luni de aplicare a NCPC relevă o aplicare extrem de rigidă a noilor dispoziţii procesuale, în multe situaţii instanţele transformând procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată într-o veritabilă fază de cercetare a procesului cu nerespectarea principiului contradictorialităţii şi cu exagerarea nejustificată a rolului instanţei, dispunându-se anularea unor cereri de chemare în judecată pentru lipsuri neesenţiale care ar putea atrage fie doar nulitatea relativă, fie alte sancţiuni procedurale, cum ar fi, spre exemplu, decăderea.

În condiţiile în care textele legale incidente sunt susceptibile de două interpretări, credem că se impune interpretarea acestora cât mai puţin rigid pentru a nu se ajunge la situaţii în care se împiedică realizarea unui act de justiţie efectiv.

Dacă practica judiciară nu va adopta o interpretare adecvată scopului pentru care a fost instituită procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, apreciem că se impune o intervenţie legislativă pentru a se înlătura posibile vicii de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 200 NCPC şi, implicit, pentru a se evita previzibile condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului datorită încălcării dreptului la un proces echitabil.

1. Consideraţii introductive

Noul Cod de procedură civilă[1] reglementează, cu caracter de noutate, o procedură de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată şi o etapă scrisă delimitată clar de etapele cercetării procesului şi a dezbaterilor.

Din punct de vedere istoric, este de menţionat faptul că vechiul Cod de procedură civilă nu a adoptat, în 1865, modelul de instrucţiune scrisă prevăzut de Codul de procedură civilă al cantonului Geneva (după care s-a inspirat) şi nici modelul prevăzut în Codul de procedură civilă francez[2].

În privinţa elementelor esenţiale ale cererii de chemare în judecată, este de remarcat faptul că, deşi prin Legea de accelerare a judecăţilor din 1925[3] s-a prevăzut sancţiunea nulităţii pentru lipsa unor elemente ale cererii de chemare în judecată, prin Legea de accelerare a judecăţilor din 1929[4] aceste dispoziţii au fost abrogate, sancţiunile prevăzute de această din urmă lege fiind „mai puţin riguroase şi mai suple”[5].

Apreciem că scopul procedurii de regularizare prevăzută de NCPC este unul simplu: realizarea unei discipline procesuale, prin evitarea repetatelor amânări ale cauzei în vederea clarificării cadrului procesual şi a obiectului cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, se realizează o protecţie a pârâtului, căruia i se va comunica numai o cerere de chemare în judecată completă faţă de care îşi va expune apărările prin întâmpinare.

Primele luni de aplicare a NCPC relevă însă o aplicare extrem de rigidă a noilor dispoziţii procesuale, în multe situaţii instanţele transformând procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată într-o veritabilă fază de cercetare a procesului cu nerespectarea principiului contradictorialităţii şi cu exagerarea nejustificată a rolului instanţei, dispunându-se anularea unor cereri de chemare în judecată pentru lipsuri neesenţiale care ar putea atrage fie doar nulitatea relativă, fie alte sancţiuni procedurale, cum ar fi, spre exemplu, decăderea[6].

Problema regularizării cererii de chemare în judecată necesită, din punctul nostru de vedere, o tratare amplă, astfel încât în prezentul articol ne vom rezuma strict la prezentarea celor mai importante aspecte interpretabile ce decurg din analiza elementelor obligatorii ale cererii de chemare în judecată.

2. Posibile interpretări ale art. 196 NCPC coroborat cu art. 200 alin. (1)-(3) NCPC Citeste mai departe>>