Articolul porneşte de la premisa conform căreia aproximativ 90% din conflictele de
orice tip existente în societatea modernă şi nu numai au la bază o serie de deficienţe
comunicaţionale.
Barierele comunicaţionale de orice fel pot genera şi, în cele mai multe cazuri, chiar
generează conflicte a căror intensitate poate oscila de la simple tensiuni ale relaţiilor
interumane la tensiuni diplomatice complexe sau chiar conflicte armate. Rolul
medierii este tocmai acela al depăşirii barierelor comunicaţionale pentru soluţionarea
conflictului şi salvarea relaţiei existente între cele două părţi.
Ne place sau nu, trăim într-o eră a globalizării, în care necesitatea de a supravieţui
şi de a te impune determină schimbări majore în toate domeniile de activitate şi la
nivelul atitudinilor şi al acţiunilor, puterea devenind principalul element de referinţă
în ceea ce priveşte succesul la orice nivel sau în orice domeniu.
Aceasta în condiţiile în care totul, de la relaţiile interpersonale, raporturile de
muncă, interacţiunile comerciale, până la relaţiile şi dialogul între state se bazează pe
raporturi şi relaţii de putere, fapt care implică în mod automat stăpânirea tehnicilor
de comunicare, negociere şi mediere.
Demersul de faţă porneşte tocmai de la nevoia de a înţelege modul de funcţionare
a acestui mecanism, constituindu-se într-o analiză a evoluţiei procesului de mediere,
a normelor care stau la baza dezvoltării acestei activităţi, precum şi a amplorii pe
care aceasta a luat-o.
Combinând multiple şi temeinice cunoştinţe teoretice din domeniul psihologiei
sociale, al sociologiei şi al tehnicilor de manipulare şi, de ce nu, publicitate, cercetări
statistice, studii de marketing – specialiştii în mediere şi negociere sunt cei care ajung
să controleze relaţiile conflictuale de orice tip, prin conflict înţelegându-se orice relaţie
care implică două părţi şi existenţa unei dispute/ tensiuni.
Comunicarea, medierea şi abilităţile de negociere au devenit elementul esenţial al
supravieţuirii într-o eră dominată de şi bazată pe raporturile de putere.
Introducerea medierii şi a soluţionării alternative a conflictelor (ADR) in viaţa de
zi cu zi nu este doar o modificare procedurală în ceea ce priveşte actul de justiţie, ci
reprezintă o schimbare la nivel de cultură şi de mentalitate. Într-o manieră mai mult
sau mai puţin formală medierea a existat dintotdeauna în societăţile tradiţionale
formate chiar din grupuri de persoane restrânse ca număr. În cadrul acestor grupuri
a existat întotdeauna o autoritate sau o persoană înţeleaptă a cărei menire a fost, la
un moment dat, aceea de a interveni ca mediator atunci când o situaţie conflictuală
de orice natură a cerut acest lucru.
În momentul în care dimensiunea numerică comunităţilor umane a crescut, s-a
ajuns în situaţia în care două persoane reprezentând cele două părţi implicate în
situaţia conflictuală, nu aveau neapărat o cunoştinţă comună care să le servească drept
mediator. Din acel moment, soluţionarea conflictelor s-a realizat prin decizii ale statului,
executarea acestora căzând în sarcina aceleiaşi autorităţi statale. Internaţionalizarea
tot mai accentuată a vieţii şi a afacerilor, precum şi nevoia de comprimare temporală
a tuturor acţiunilor, în special a litigiilor care blochează activitatea comercială sau 48
relaţională/ contractuală, au condus la încercarea de evitare, de către părţi, a instanţelor
de tip tradiţional mari consumatoare de resurse (umane, financiare, temporale) şi la
folosirea, pe o scară din ce în ce mai largă, a arbitrajului. Şi arbitrajul şi-a arătat însă
în curând limitele, mai cu seamă ca urmare a costurilor destul de ridicate.
În prezent, lumea afacerilor interne şi internaţionale evoluează mult prea rapid
pentru a lăsa părţilor răgazul necesar pentru ca autorităţile să găsească o soluţie.
Acestea se arată din ce în ce mai puţin dispuse să accepte ca un terţ să dispună de
drepturile lor şi să le priveze de autonomia care le-ar permite să se adapteze rapid la
diverse schimbări de context sau de atitudine şi să adopte propriile decizii.
Medierea reprezintă astfel