Despre mediere, au fost scrise o serie de lucrări, în marea lor majoritate în format online[1], la care vom face referire parțial, în cele ce urmează, însă prea puțin a fost abordată problema unor implicații procesuale ale acestei instituții în contextul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă. În cele ce urmează, ne-am propus să formulăm câteva întrebări pe care practicianul dreptului și justițiabilul deopotrivă și le vor pune în viitorul apropiat și să încercăm să oferim câteva răspunsuri.
1. Mediere obligatorie versus mediere facultativă
1.1 Obiectul medierii
Pentru a determina obiectul medierii, cu alte cuvinte, cazurile în care părțile pot recurge la mediere și, dintre acestea, pe acelea în care medierea este obligatorie, trebuie să coroborăm dispozițiile art. 2 cu cele ale art. 601 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, modificată și completată[2].
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (5) din legea medierii, părțile pot recurge la mediere atunci când este vorba despre drepturi de care ele pot dispune. Alin. (4) al aceluiași articolexclude din obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum și orice alte drepturi de care părțile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenție sau alt mod admis de lege. Noul Cod civil[3], în dispozițiile referitoare la domeniul de aplicare a contractului de tranzacție, deși nu arată expres ce poate constitui obiect al acestuia, reglementează cazurile exceptate, acestea fiind capacitatea sau starea civilă a persoanelor, precum și drepturi de care părțile nu pot să dispună potrivit legii. Per a contrario, obiectul contractului de tranzacție îl constituie drepturi de care părțile pot dispune. Comparând conținutul textelor din cele două acte normative, constatăm cu ușurință că ele nu diferă decât sub aspectul formulării, nu și acela al reglementării.
Rezumând, părțile pot recurge la mediere ori de câte ori este vorba despre drepturi de care acestea pot dispune.
Art. 31 din legea medierii prevede că mediatorul trebuie să cunoască ce drepturi nu pot face obiectul medierii și, în cazul acestora, are obligația de a refuza medierea.
1.2. Momentul în care părțile pot recurge la mediere
Ca și în cazul tranzacției, acestea pot recurge la mediere pentru a preîntâmpina un litigiu, pentru a stinge un litigiu sau, chiar după pronunțarea unei hotărâri judecătorești sau în situația existenței unui alt titlu executoriu, pentru a conveni asupra modalității de executare a obligației cuprinsă în acesta, deci inclusiv în faza executării silite [art. 2.267 NCC, alin. (1)].
1.3. Ședința de informare obligatorie
1.3.1. Ședința de informare prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată